Lucian Diaconescu: ”Deschiderea spitalelor, atât de mult clamată, este doar un artificiu electoral care nu schimbă cu nimic realitatea sistemului de sănătate în modul în care o vedem” (Interviu)

Medic chirurg-ortoped în România (la Spitalul ”Sf. Ioan”) şi Germania, Lucian Diaconescu este un candidat nou. Nu a făcut niciodată politică.

Întrebat de un reporter Epoch Times România ce l-a determinat să intre în politică, medicul a explicat că decizia sa răspunde unei nevoi sociale, nu unei nevoi personale.

Ca şi trăitor în acesastă societate, ca şi membru al corpului medical, se loveşte, alături de noi ceilalţi de diverse discrepanţe, diverse nevoi astfel că s-a hotărât să nu stea deoparte. A pornit de la insatisfacţii legate de actul de sănătate aşa cum decurge el către pacient dar şi de felul în care pacientul priveşte corpul medical- toate aceste disfuncţii l-au determinat să dorească să se implice, constatând şi că nimeni altcineva nu dorea să o facă şi că sănătatea nu constituie o prioritate pentru nimeni în România, decât la nivel declarativ.

Reporter: Cum se împacă profesia dvs căreia îi sunteţi dedicat cu această de-a doua ”funcţie”? Mai aveţi timp de dumneavostră?

Lucian Diaconescu: Nici înainte nu aveam prea mult timp în ceea ce mă priveşte. E nevoie de o organizare şi sistematizare a vieţii, lucru pe care politica mi le şi impune. A trebuit să-i fac loc politicii în viaţa mea, aceasta neînsemnând că în activitatea mea medicală va exista vreo suferinţă prin non-prezenţa mea, precum nu voi lipsi nici din sfera politică.

Cardul de sănătate

R: Printre îmbunătăţirile pe care le propuneţi sistemului de sănătate se numără şi cardul de sănătate. Cu ce ne ajută el? Aţi putea vorbi despre acest lucru?

Lucian Diaconescu: În domeniul sănătăţii, cardul de sănătate este doar una dintre referiri. Legea sănătăţii trebuie schimbată de la zero. Sistemul de sănătate trebuie creat conform rigorilor actuale, nu pe sisteme învechite sau încercând să peticim pe trunchiul vechi al legii sănătăţii.

Medicul Lucian Diaconescu accentuează faptul că informatizarea sistemului medical trebuie să devină o prioritate. De exemplu pentru orice pacient din ţară, dacă vine în Bucureşti şi are un card medical (un ID medical) – dacă acest card de sănătate ar fi scanat ca şi un card bancar, medicului care îl consultă îi apare toată fişa medicală a acestuia. Tot istoricul pacientului, de la chestiunile simple până la cele mai complexe apar în acea fişă, care nu va mai fi una scriptică, de hârtie, ţinută într-un dosar din dulapul unui medic de familie din localitatea sa de baştină. Ea va exista într-o locaţie pe internet, (sigură de hackeri, etc) care va putea fi accesată de către orice un alt medic din ţară, şi, de ce nu, şi în străinătate.

Aceasta nu e o invenţie românească, e o realitate care s-a dorit a fi implementată de multă vreme, dar din varii motive a fost o prioritate doar la modul declarativ. E nevoie de un program, un soft special, nu s-au înţeles guvernanţii cărei firme de soft să-i dea această sarcină, ca urmare nu s-a făcut nimic.

Cardul de sănătate poate să însemne pe plan social ceva. El va certifica statutul de asigurat al deţinătorului sau statutul său de probleme sociale.

R: În România există o oarecare reticenţă în ceea ce înseamnă cardurile. Aşa s-a pus şi problema buletinelor cu chip, întrucât aveau potenţial mare de a controla deţinătorul. Există o asemenea temere şi în privinţa cardului de sănătate?

L.D: Înţeleg întrebarea. Într-o eră a informaticii, dacă vrem să facem un pas înainte, acesat este calea. Nu există o altă cale de deblocare a informaţiei medicale. Cum să mergi, de exemplu, în străinătate, cu fişa medicală de la medicul de familie şi buletinul şi să ceri asistenţă medical gratuită, pentru că acest card rezolvă şi chestiunea asta. Eşti asigurat în România, automat beneficiezi de serviciu medical de urgenţă gratuit în orice stat al Comunităţii Europene.

R: Este sustenabilă reducerea contribuţiei la asigurări sociale de sănătate (CAS) cu 5% pe care o promovează ARD-ul în campanie?

Lucian Diaconescu spune că suntem o ţară sufocată de foarte multe taxe. Şi dacă statul va despovăra angajatorul de marea greutatea fiscală sub care este acum, va creşte dorinţa acestuia să îşi treacă angajaţii săi (care lucrează la negru din cauza taxelor) cu forme legale. Implicit se vor colecta mai multe taxe la buget şi vor exista bani pentru a susţine şi scăderea CAS-ului.

Să nu uităm de crearea locurilor de muncă. Statul nu poate crea locuri de muncă singur, el nu mai are acţiuni, mai are, poate, în nişte regii autonome. El nu are fabrici, uzine, nu are SRL-uri. Deci statul nu poate crea locuri de muncă în mod direct. Statul poate doar să încurajeze mediul privat scăzând nivelul de taxe, ca mediul privat să se dezvolte. Dezvoltându-se un privat, oricare ar fi el, acesta va crea locuri de muncă. Doar aşa va putea orice guvernare să creeze locuri de muncă.

Ce a însemnat , de fapt, închiderea spitalelor

Sistemul de sănătate în România, nu neapărat cel privat, trebuie să treacă la următorul nivel. Noi am avut un sistem de sănătate, ca şi infrastructură, creat pe vremea influenţei sovietice, în care, la nivelul spitalului se rezolva tot- omul se interna şi pentru nişte analize. Noţiunea de medic de familie este aparută după revoluţie. Ruperea dintre trecut şi ceea ce am vrea să se întâmple a fost făcută prin acea etapă intermediară prin introducerea asigurărilor de sănătate, copiindu-se sistemul asigurărilor de sănătate de tip Bismark, din Germania şi aplicat în România. Practic s-a luat un sistem nemţesc şi s-a aplicat în România cu bunele şi relele sale. Pe sistemul acesta s-a ajuns din dorinţa de a nu se închide spitalele şi a nu se vedea nivelul lor de profitabilitate (mă refer că s-au construit spitale după sistemul sovietic cu multe etaje, în care există tot felul de secţii, care nu mai au pacienţi). Nu au pacienţi pentru că sunt, de exemplu, în vecinătatea unor oraşe mari. De exemplu, spitalul din Buftea care a fost închis pe timpul guvernării Boc, a fost închis în mod justificat. Pacienţii preferau să vină la Bucureşti, la un spital universitar cu dotări superioare. Acesta este contextul: toate spitalele din jurul oraşelor mai mari au început încet încet să decadă din lipsa adresabilităţii pacienţilor către spitale.

L. D: Un pol important al discuţiei este polul social în care se pune problema dacă merită să ţii un spital deschis şi funcţional, cu medici şi asistente pe care-i plăteşti 80% degeaba, pentru, un singur pacient pe lună; iar dacă merită, cine plăteşte gazul, curentul, etc?

În 2007, ministrul sănătăţii de atunci, Eugen Nicolaescu, a modificat legislaţia (una din peticirile de care a avut parte Legea Sănătăţii din ’99 până astăzi) creând ”şanse egale spitalelor de stat şi spitalelor private”, spunând ca legea concurenţei să primeze şi să reziste spitalul care are mai mulţi pacienţi. Înainte, banii se alocau de la Ministerul Sănătăţii, care susţinea cheltuielile unui spital. Acest lucru a fost schimbat pe timpul ministrului Nicolaescu şi transformat în adresabilitate exclusivă, sau accesare de bani doar prin intermediul casei de asigurări, în funcţie de numărul de prezentări pe care le încasai.

Ce se întâmplă dacă spitalul nu strange numărul de pacienţi corespunzător cheltuielilor minimale? Astfel s-a ajuns pe timpul guvernării Boc să se închidă anumite spitale, pe criteria de ne-rentabilizare. Ministerul nu mai avea cum să aloce bani, chiar dacă ar fi avut, pentru că ar fi încălcat legea dată de ministrul Nicolaescu.

De ce USL spune că a deschis spitale? Studiu de caz: Spitalul din Buftea

Spitalul din Buftea este unul din aceste spitale care s-a deschis, ne spune Lucian Diaconescu. Dar, spitalul, (ca orice spital), trebuie să aibă, ca să poată încasa bani de la Casa de Asigurări Judeţeană Ilfov, un contract cu Casa de asigurări de sănătate respectivă. Nu există acest contract. În schimb se regăsesc medicii din policlinica acestei instituţii prin contract individual. Deci fiecare medic are contract individual cu casa de asigurări, adresele medicilor ca şi cabinet sunt în incinta spitalului. Spitalul avea doua secţii: o secţie de naşteri şi una de chirurgie. Cea de chirurgie a fost închisă şi lăsată închisă, acum existând doar maternitatea. De fapt spitalul este o casă de naşteri care nu încasează bani de la Casa de asigurări, pentru că nu există nici un contract de acest fel. Singurii care încasează bani şi sunt plătiţi sunt medicii Se pune întrebarea din ce plăteşte spitalul acela banii Există două variante- ori medicii plătesc o cotă sub formă de chirie spitalului din banii pe care îi încasează- şi atunci spitalul este pur şi simplu un spaţiu în care vine un medic şi îşi închiriază un cabinet. Sau, în caz că spitalul nu-şi încasează banii de la doctorii în cauză, înseamnă că îşi încaseză banii de la primărie, caz în care primăria îşi asumă acest cost special al spitalului, chiar dacă personalul stă degeaba.

L.D: Prin urmare, deschiderea atât de mult clamată este doar un artificiu electoral care nu schimbă cu nimic realitatea sistemului de sănătate în modul în care o vedem.

Lucian Diaconescu a accentuat stimularea mediului privat în general şi al celui de sănătate în special.

Iniţiativa privată în România

Stimularea iniţiativei private, de la micul întreprinzător, până la cei mari, când aduce profit va fi generatoare de venituri la buget şi de locuri de muncă. În situaţia de criză în care suntem nu se putea ieşi prin măsuri de stânga, prin măsuri sociale, care înseamnă alocări din fondul de stat (adică din taxele şi impozitele pe care le plătim cu toţii) într-un segment social care nu produce nimic. Încurajarea mediului de afaceri este o soluţie pentru a scoate o ţară din criză.

Sistemul privat de sănătate poate fi încurajat şi poate fi încurajat doar prin apariţia şi chemarea caselor private de sănătate să participe împreună cu acestă casă de asigurări naţională la gestionarea fondurilor din bugetul de sănătate. Desigur, pentru dezvoltarea sănătăţii statul trebuie să aloce din PIB o anumită sumă- unul din calculele făcute arată că sub 6% din PIB-ul României astăzi nu avem cum să discutăm despre sănătate. Ca urmare, mediul privat trebuie să înceapă prin chemarea firmelor private de asigurări.

De exemplu, în Gemania există un sistem de asigurări popular, pentru toată lumea, în care, cu bani puţini, cu cotizaţie mică, omul are acces la un sistem de sănătate, la nişte servicii, dar nu la toate. Pentru că nu se poate cu un sistem de sănătate plătit la nivel mic să poţi să accezi la investigaţii super-performante, pentru că nu există o paritate, un echilibru. Este la fel ca şi cu asigurarea CASCO de la maşină, unde, în funcţie de suma plătită, ai o asigurare mai complexă sau mai mică.

Până nu se înţelege că sănătatea este un consumator de fonduri uriaş, oriunde în lume, nu vom putea trece la următorul nivel. Lucrul acesta şi încurajarea din partea statului, trebuie să se întâmple şi în celelalte segmente private, statul trebuie să încurajeze prin diminuarea anumitor taxe sau prin crearea anumitor condiţii speciale pentru segmente de lucru în care este un deficit în România.

În încheiere, medicul a subliniat cât de vitală este crearea de şanse tinerilor medici în România, pentru ca aceştia să nu mai fie nevoiţi să părăsească ţara.

Dacă noua generaţie înseamnă maturitate şi responsabilitate, cred că în România lucrurile se vor schimba în bine. În motivaţiile tinerilor medici rezidenţi care au părăsit România, nu se regăseşte neapărat nivelul mai slab de salarizare din România, cât, pe primul loc se află ne-recunoaşterea socială a muncii lor.