Libertatea în Hong Kong, între speranţă şi pericol

După şapte ani, am revenit la Hong Kong pentru a ajuta publicul să conştientizeze că actuala prădare pentru organe a prizonierilor de conştiinţă Falun Gong de pe tot întinsul Chinei este un nou tip de crimă împotriva umanităţii. Odată cu întoarcerea mea în Hong Kong, am descoperit atât motive de optimism, cât şi motive de îngrijorare.

Într-o după-amiază toridă de la sfârşitul lunii iulie, alături de alţi invitaţi, m-am alăturat celor aproape o mie de practicanţi Falun Gong adunaţi într-un parc sportiv, pentru a ţine câte un discurs privind, în special, condiţia democraţiei şi valorilor universale în Hong Kong-ul de după 1997 şi realitatea dintr-o „ţară cu două sisteme”. Dacă am fi încercat să facem acest lucru în China continentală, am fi ajuns cu toţii în puşcării, bătuţi, probabil, de forţele de securitate.

Poliţiştii din Hong Kong, îmbrăcaţi în uniforme şi dornici să îşi ofere ajutorul, au fost prezenţi în număr mare, bănuiesc, pentru a-i feri pe practicanţii non-violenţi ai Falun Gong de atacurile sigure ale membrilor cu tricouri verzi din Asociaţia Tineretului (YCA). Aflasem anterior că publicaţia Cotidian Apple dezvăluise faptul că YCA este o filială a Biroului 610 din Beijing, organism care a coordonat persecuţia şi uciderea practicanţilor Falun Gong pe tot cuprinsul Chinei începând de la mijlocul anului 1999.

În momentul de faţă, Hong Kong-ului îi lipseşte o legislaţie de tipul celei din Canada, care interzice incitarea la ură împotriva oricărei religii sau comunităţi culturale identificabile. Drept urmare, YCA a putut să folosească difuzoare asurzitor de puternice pentru a-şi transmite veninul încontinuu împotriva Falun Gong pe durata discursurilor tuturor celor 18 invitaţi. Zarva a fost atât de mare încât abia am putut auzi vorbele gazdei evenimentului, deşi ea se afla la mai puţin de un metru distanţă.

Mai târziu, în timpul unei parade de trei ore prin bulevardele principale din Hong Kong şi până la port, bărbaţi şi femei cu tricouri verzi au gesticulat şi strigat cu furie la cotituri, ceea ce mi-a reamintit de bătăuşii lui Hitler, îmbrăcaţi în culorile maro şi negru, precum şi de fasciştii lui Mussolini, mai ales atunci când unul dintre ei m-a privit ameninţător şi a simulat prin gesturi că mă decapita cu o sabie.

Încurajatoare au fost însă privirile pline de simpatie oferite de numeroşi spectatori la paradă, atât localnici, cât şi turişti din China continentală care ne fotografiau continuu pe când treceam. A fost încurajator să aflu că mulţi dintre locuitorii Hong Kong-ului au luat partea Falun Gong în timpul războiului anterior al bannerelor, când YCA încercase să înlocuiască afişele Falun Gong de protest împotriva recoltării forţate de organe, cu afişele lor care îndemnau, printre altele, la „eliminarea” Falun Dafa.

Probleme asemănătoare se desfăşoară în plină forţă, în întreg Hong Kong-ul. Una priveşte starea democraţiei din acest oraş, în parte pentru că şeful executivului nu este ales prin sufragiu universal de către milioanele de votanţi ai oraşului, ci de către un electorat de 1200 de afacerişti şi magnaţi politici, care îi selectează doar pe candidaţii cu atitudini prietenoase faţă de Beijing. Actualul lider, Leung Chun-ying, în funcţia actuală de numai un an din mandatul de cinci ani, pare să fie complet lipsit de popularitate în întreaga metropolă, încât până şi Partidul Comunist este îngrijorat de acest lucru.

La 1 iulie, cel de-al 16-lea marş anual pentru democraţie a durat şase ore, pe timp de taifun cu ploaie, organizatorii estimând că numărul participanţilor a fost de 430.000, în timp ce poliţia avansase iniţial numărul de 66.000.

Tema obişnuită a fost cererea sufragiului universal atât în alegerea şefului executivului, cât şi a membrilor Consiliului Legislativ, unde 30 din cei 70 de membri sunt încă aleşi prin „alegători clientelari”, în mare parte companii pro-Beijing din diverse sectoare ale economiei. Locuitorii Hong Kong-ului doresc, pe bună dreptate, să fie stăpânii propriei lor case.

mai mult de jumătate din deţinătorii organizaţiilor mediatice din Hong Kong se află acum în cadrul Congresului Naţional al Poporului din Beijing, aleşi pe sprânceană de către Partidul Comunist.

Libertatea presei este strâns legată (de problema de mai sus - n.trad.). Asociaţia Jurnaliştilor din Hong Kong a emis recent un studiu intitulat „Nori negri la orizont”, concluzionând că libertatea presei este „sub asediu”, fiind atacată atât de şeful executivului, cât şi de Partidul Comunist de la Beijing.

Chun-ying Leung a fost criticat pentru faptul că se bazează pe emiterea declaraţiilor scrise şi pentru că invită numai fotografi şi cameramani la evenimentele guvernamentale. El a fost acuzat şi de apatia cu care a tratat atacurile asupra jurnaliştilor şi oranizaţiilor mass-media.

De exemplu, nu a avut loc niciun arest în cazul redactorului Jimmy Lai de la Next Media, al cărui domiciliu a fost vandalizat, iar copiile sale din Cotidianul Apple au fost arse.

Leung nici măcar nu a dat o replică atacurilor îndreptate împotriva jurnaliştilor din Hong Kong aflaţi în China continentală, şi a ameninţat că îl dă în judecată pe Joseph Lian, redactor al unui articol critic la adresa lui Leung, publicat în Jurnalul Economic din Hong Kong.

O altă realitate condamnabilă este că mai mult de jumătate din deţinătorii organizaţiilor mediatice din Hong Kong se află acum în cadrul Congresului Naţional al Poporului din Beijing, aleşi pe sprânceană de către Partidul Comunist. Printre alte reforme, raportul „Nori negri la orizont” îndeamnă la o lege care să asigure libertatea informaţiei.

Pe scurt, locuitorii Hong Kong-ului ştiu bine că practicile lor de guvernare sunt observate cu atenţie de către mulţi oameni din toată lumea, şi nu în ultimul rând de către investitori care au conştiinţă. În funcţie de cum se va prezenta viitorul, o mare parte dintre aceştia vor hotărî dacă să investească mai mult sau mai puţin în acest oraş.

Un mare număr de slujbe ar fi supuse riscului dacă „o ţară cu două sisteme” este văzută cum, atât din interior, cât şi din exterior, tinde să degenereze într-o „ţară cu un sistem”.