Lăcomia şi lipsa de transparenţă au cauzat criza financiară, susţine Greenberger

Economia Statelor Unite se recuperează lent de pe urma celei mai grave recesiuni de la Marea Criză încoace, care aproape a adus-o în prag de colaps.

Dar ce a cauzat criza creditelor ipotecare subprime, care au condus la pierderi financiare imense, un declin al bogăţiei pentru o mare parte a ţării, o scădere a PIB-ului cu 5 la sută pentru perioada decembrie 2007 - iunie 2009 şi o rată oficială a şomajului care a ajuns la 10,0 la sută în octombrie 2009?

"Foarte puţini oameni înţeleg [ceea ce s-a întâmplat]", a declarat profesorul Michael Greenberger de la Centrul pentru Politici Naţionale al Universităţii din Maryland pe 1 noiembrie. "Cred cu tărie că preşedintele Statelor Unite nu înţelege. Ei nu înţeleg ce a mers prost."

În termeni simpli, Greenberger a încercat să explice modul în care a apărut situaţia aproape de colaps a sistemului nostru financiar. E o poveste care implică noi creaţii financiare complexe, care maschează riscurile pe care le iau investitorii. De asemenea, povestea tratează rolul guvernului federal – şi anume al contribuabililor – în salvarea băncilor şi, în cele din urmă, şi comportamentul "infracţional" care a scăpat de urmărire penală, susţine Greenberger.

Din anul 2001, Greenberger este profesor la Law School din Maryland. Lui i s-a cerut frecvent să depună mărturie în faţa comisiilor Congresului în legătură cu pieţele financiare şi derivatele financiare nereglementate. A fost director al diviziei de Comerţ şi Pieţe a Comisiei pentru produse futures (CFTC), unde a servit sub preşedintele Brooksley Born.

Greenberger a fost şeful de stat major sub Born la sfârşitul anilor 1990, când au întâmpinat o opoziţie acerbă atunci când a încercat să reglementeze pieţele de instrumente derivate over-the-counter (OTC), de mai multe sute de miliarde de dolari, a căror prăbuşire ulterioară a fost un factor major în producerea crizei financiare.

CFTC a vrut ca aceste instrumente financiare derivate să fie tranzacţionate în mod transparent, cu rezerve de capital adecvate şi supravegheate de o autoritate de reglementare pentru a preveni frauda şi manipularea. Consilierii seniori pe politică economică ai lui Bill Clinton - secretarul Trezoreriei Robert Rubin, adjunctul său Lawrence Summers, preşedintele Fed Alan Greenspan, preşedintele Comisiei pentru Securitatea Schimbului Valutar Arthur Levitt - l-au criticat acerb pe Born şi CFTC. De asemenea, titanii din industria financiară şi multe persoane din Congres s-au opus vehement. Born şi Greenberger au pierdut bătălia, dar după colapsul financiar din 2008, nevoia de reglementare şi transparenţă a pieţei instrumentelor financiare derivate nu a putut fi negată.

Venit anual de 12.000 de dolari, ipotecă de 729.000 de dolari

Greenberger a început cu o ilustraţie pe care oricine o putea înţelege, luată din cartea lui Michael Lewis "The Big Short", despre un culegător de cireşe cu un salariu anual de 12.000 de dolari, care semnase o ipotecă în valoare de 729.000 de dolari. Cum s-ar putea întâmpla un astfel de lucru?

Au existat o mulţime de fraude, contracte semnate fără a fi citite şi "împrumuturi false", a spus Greenberger. Apoi, aceste ipoteci au fost împachetate ca titluri de valoare garantate cu active ipotecare.

"[Băncile] au făcut aceste credite, care sunt credite ridicole -"credite false” - şi imediat au scăpat de ele prin vânzarea către alţi investitori care doreau să cumpere o parte din aceste valori garantate prin ipoteci. Dar a fost uşor ca acei investitori să îşi dea seama că de fapt cumpărau o parte din ceva care susţinea că un alegător de cireşe cu un câştig salarial de 12.000 de dolari pe an trebuia să plătească înapoi un credit ipotecar de 729.000 de dolari", a spus Greenberger.

"Deci la nivel naţional, ei au luat mai multe dintre aceste titluri de valoare ipotecare garantate şi le-au strâns grămadă şi le-auambalat în ceva numit obligaţii de datorie colateralizată (CDO)." Acest lucru a fost făcut la nivel naţional, pentru a da unui investitor impresia că riscul este mai mic, asemănător cu atunci când cineva îşi diversifică portofoliul. Ideea este că dacă piaţa locuinţelor s-ar putea prăbuşi, să zicem în Michigan, ea va continua să crească în Florida sau în Nevada, unde era în plină expansiune. Desigur această presupunere s-a dovedit greşită şi bula imobiliară din toate Statele Unite a explodat practic peste tot.

Apoi, creatorii acestor dispozitive de investiţii au împărţit investiţiile în bucăţi, numite tranşe, care au niveluri de risc şi rate ale dobânzilor diferite. Ne putem imagina acest instrument ca analog investirii în diferitele etaje ale unei case de pe plajă. Subsolul, care are cea mai mare probabilitatea de inundaţii, va fi numit investiţii cu risc ridicat şi va plăti cea mai mare dobândă. Cealaltă extremă ar fi "ultimul etaj", care este cel mai sigur în caz de inundaţii şi ar plăti o dobândă mai mică.

Economistul Mark Zandi a scris despre CDO în cartea sa "Şocul financiar". "În primul rând, riscurile inerente ale creditării ipotecare au devenit atât de răspândite încât nimeni nu a fost forţat să îşi facă griji cu privire la calitatea unui împrumut unic". Zandi adaugă: "Pe măsură ce ipotecile nesigure au fost combinate, prin diluarea problemelor la grămadă, responsabilitatea a fost subminată. "

În continuare, cei care au conceput aceste CDO au mers la agenţiile de rating de credit şi le-au plătit ca să le evalueze diferitele tranşe. "Subsolul" ar putea obţine o evaluare BB, în timp ce "etajul" va primi un rating AAA, pe teoria că ultimul etaj nu va fi inundat.

"Deci au mascat ipoteca într-o ipotecă garantată şi apoi într-o obligaţie de datorie colateralizată, iar apoi am trimis masca agenţiilor de creditare Standard & Poor şi Moody' şi acestea ne spun că este evaluată AAA", a spus Greenberger, care este convins că agenţiile de rating au fost mituite.

În momentul în care s-a întâmplat acest lucru, existau doar şapte companii publice în Statele Unite care aveau un rating AAA, dar existau mii de astfel de tranşe evaluate drept AAA, a remarcat Greenberger. Şi nimeni nu investighează ce este în spatele acestor evaluări AAA şi că în spatele lor se află o investiţie care se bazează pe credite acordate aiurea.

Intriga s-a îngroşat când Hank Paulson, CEO al Goldman Sachs (şi mai târziu secretarul Trezoreriei), care a făcut din CDO o mare parte din activităţile firmei, şi-a dat seama că aceste investiţii vor da greş, a spus Greenberger. El nu a fost singurul, alţii au putut vedea acelaşi lucru. Doar analizând numărul de credite ipotecare care nu mai erau plătite ei au putut vedea că virtuala casa de pe plajă a fost inundată.

Paulson a cerut apoi să cumpere asigurare pentru unele din aceste tranşe, care păreau că se fac praf. Dorind să facă un profit din aceste investiţii, ei au inventat ceea ce se numeşte CDO sintetic – pentru a paria dacă investiţiile îşi vor pierde valoarea. Deci, chiar şi fără a deţine acele tranşe, Paulson şi mulţi alţii au plătit un cent şi jumătate până la doi cenţi per dolar drept primă, în timp ce asiguratorii riscau 100 de cenţi per dolar, spune el.

Deoarece legea nu impune ca asiguratorii să aibă o rezervă de capital pentru a-şi acoperi datoriile, noi, contribuabilii, am ajuns să plătim pentru prăbuşirea acestei pieţe. De exemplu, AIG, o corporaţie multinaţională de asigurare, a avut nevoie de un plan de salvare de 185 miliarde de dolari.

"Când voi, contribuabili generoşi, aţi cumpărat AIG, nu ajutaţi de fapt oamenii din AIG, ci ajutaţi persoanele care au pariat cu AIG", a spus Greenberger.

Etică

Firma principală care a adunat pariurile a fost Goldman Sachs, a afirmat Greenberger, care consideră că a adunat 7 miliarde de dolari în acest fel.

Pentru a intensifica şi mai mult lucrurile, parierea pe tranşe nu a fost doar o chestiune de plată a datoriei o singură dată. Greenberger a spus că investigaţiile Comisiei de Anchetare a Crizei Financiare a constatat că pe anumite tranşe s-a pariat şi de nouă ori că vor da greş.

"Asta înseamnă că de fiecare dată când cineva nu şi-a plătit ipoteca, consecinţele în economia reală s-au înmulţit de nouă ori. Dacă nu am fi avut refuzul de a plăti pariurile, am fi avut doar pierderile reale, care ar fi fost dramatic mai mici decât pierderile pariurilor, iar criza subprimă ar fi fost mult, mult mai mică şi, probabil, mult mai uşor de depăşit. "

Greenberger a dat vina pe administraţia Obama pentru aceste practici "lipsite de etică, imorale şi nesăbuite," dar nu a mers atât de departe încât să le numească infracţionale. Nimeni nu a fost pus sub acuzare, aşa cum s-a întâmplat în timpul crizei Economii şi Împrumut, susţine el, atunci când 400 de persoane au fost puse sub acuzare.

Motivul fundamental al acestor practici se află conduita etică.

Greg Smith a lucrat la Goldman Sachs. În luna martie a scris un articol de opinie în New York Times, în care a spus că societatea "îşi jăcmănea clienţii." Noua sa carte, "De ce am plecat de la Goldman Sachs: O poveste despre Wall Street", a fost lansată recent.

El a scris în articolul de opinie: "Am participat la şedinţe de vânzări de derivate şi nici un singur minut nu este folosit pentru a întreba despre cum ne putem ajuta clienţii. Ceea ce se discută este despre cum putem face bani mai mulţi bani de pe urma lor. Dacă ai fi un extraterestru de pe planeta Marte şi ai participa la una dintre aceste întâlniri, ai crede că succesul sau progresul unui client nu face parte deloc din procesul de gândire."