În interiorul cultului de putere al Partidului Comunist Chinez

Este greu să-ţi dai seama ce este mai remarcabil despre cartea lui Frank N. Pieke despre centrele comuniste de formare de cadre din China: sclipirile chinuitoare ale unui studiu care nu a ajuns la capăt sau eşecul aparent de a înţelege pe deplin subiectul studiat. În ambele cazuri, ceea ce avem este fascinant şi merită o atenţie deosebită, însă ar trebui să fie abordat având cunoşţinţă de faptul că un botanist poate pierde adesea din vedere pădurea din cauza copacilor.

Pieke a petrecut mult timp între 2004 şi 2007 călătorind prin şcoli de formare din China ale Partidul Comunist Chinez ( PCC ), numite şcoli de partid, intervievând membri ai PCC şi revizuind documentele de partid despre modul în care este structurată formarea de cadre şi ce speră PCC-ul să realizeze cu ea.

Cadre, care desigur, sunt "mici şuruburi inoxidabile", care întruchipează şi pun în aplicare puterea Partidului Comunist. E de aşteptat ca aceştia să se sacrifice - intelectual, spiritual, moral, sau în orice alt mod considerat necesar, pentru Partid. Şi pentru aceasta, membrii partidului sunt răsplătiţi. Roadele supunerii lor sunt descrise de Pieke cu termenul excelent "cult de putere": membrii de partid să devină parte dintr-un cult de elită al puterii, care este separat şi diferit de oamenii obişnuiţi.

Pieke clarifică imediat faptul că actualul cult de putere şi de exclusivitate este diferit de cel din timpul erei maoiste. Duse sunt pentru totdeauna experienţa revoluţionară de primă mână şi implicarea directă în viaţa şi activitatea maselor muncitoare din China", scrie el. În schimb, cadrele au devenit o elită de guvernământ care se închină studiilor şi calificărilor educaţionale formale. Ca întruchipare şi instrument principal în rolul de lider al partidului în societate, cadrele trebuie să fie lideri, manageri, exemple morale şi slujitori credincioşi ai partidului, în acelaşi timp".

Camera de incubare

"Sentimentul de sine al acestor oameni", încalecă graniţele dintre individualitate puternică, supunere totală faţă de voinţa partidului, exclusivitate elitistă şi anonimat fără chip", potrivit lui Pieke.

În mod tradiţional, formarea de partid a fost menită în principal pentru a insufla uniformitatea ideologică şi angajamentul faţă de PCC, scrie Pieke. Dar în China modernă, este, de asemenea, pentru "a oferi cadrelor abilităţi manageriale, cunoşţinţe profesionale şi înţelegerea largă despre China şi despre lume, pe care partidul le consideră necesare pentru cei care vor trebui să conducă ţara către modernitate completă şi importanţă la nivel mondial". Aceasta are limitele sale, desigur.

Şcoala de cadre este o modalitate utilă de a studia Partidul, clarifică Pieke. Aceasta este camera de incubare pentru viitorii lideri de partid, precum şi un site de socializare, recuperare, şi re-îndoctrinare pentru aparatciki veterani.

“În contextul formării cadrelor” scrie Pieke, partidul-stat chinez a dezvoltat tehnici disciplinare, educaţionale şi de supraveghere specifice, care fac parte dintr-o strategie mai largă de guvernamentalitate care ia partidul-stat şi liderii acestuia ca obiect propriu.

“În acest proces, partidul-stat creează un cult de putere foarte specifică, ce transformă administratorii birocratici într-o elită care întruchipează carisma partidului şi ideologia ei (...) Din acest punct de vedere, partidul şi ideologia lui nu sunt pur si simplu vehicule pentru rularea exerciţiului de putere asupra elitei, dar sunt generatoare ale elitei şi cultului de putere".

Crearea fiarelor din oameni

Nu este nimic cu care să nu fi de acord aici, ci se doreşte mai multă elaborare cu privire la consecinţele creării acestei elite. Cel puţin, ştim că şcoala de cadre este mijlocul de afirmare a propriului statut membrilor săi - prin studiul politic şi consolidarea dogmei partidului PCC - şi a publicului larg, prin aerul mistic care este ridicat în jurul instituţiilor sale.

Dar Pieke nu conectează acest lucru cu acţiunile concrete ale oficialilor de partid din societate ca fiind cauza suferinţei enorme din China contemporană. Cititorul este lăsat să se întrebe de ce nu.

“Comunistul bun", se regăseşte în mai multe capitole, în mijlocul cărţii, şi se ocupă cu ranguri birocratice, structuri organizatorice, modificări şi modernizare în regimul de formare al partidului şi mult mai mult.

Dar cine sunt aceşti oameni, aceste cadre, şi modul în care este conectată formarea acestora de partid cu crearea fiarelor din oameni? (reamintind proverbul american: Cel care face o bestie din el însuşi se scăpă de durerea de a fi un om ", aceasta pare a fi o formulare deosebit de utilă pentru a descrie procesul de auto-distrugere şi reconstituire pe care Partidul Comunist o cere cadrelor sale).

Scopul cadrelor este de a servi Partidului în condiţiile pe care Partidul le stabileşte pentru ei. Ei plătesc preţul conştiinţei lor şi suveranitatea minţii lor. Dar, sunt răsplătiţi prin a face parte din cultul puterii.

Cele mai multe dintre decentele relatări ale lui Pieke sunt formate din înregistrări şi descrieri, dar atunci când el îşi dovedeşte propriille opinii, este dificil de a face sens. El susţine, de exemplu, că omniprezenţa Partidului Comunist Chinez nu este problema pe care reformele trebuie să o depăşească, ci dimpotrivă, amestecătura de adaptabilitate modernistă şi principiile leniniste ideologice şi organizatorice ale PCC este una dintre principalele cauze ale celor douăzeci şi cinci ani de creştere economică şi stabilitate socială".

Pieke neglijează să menţioneze, însă, că menţinerea stabilităţii sociale nu ar fi fost necesară dacă Partidul nu şi-ar fi petrecut primii 30 de ani de guvernare distrugând ţara. Şi el nu întreabă ce forme de represiune sunt cuprinse în termenul „stabilitatea socială”, sau ce creştere ar fi fost posibilă în China în cadrul altor sisteme posibile.

Promisiunea neîmplinită majoră a lui Pieke este că el nu face suficient pentru a ne ajuta să înţelegem oficial PCC-ul, aşa cum îl percepem, de multe ori prin rapoartele mass-media şi prin scurgeri de declaraţii sincere. Pentru chinezi, care se află sub călcâiul lor, oficialii de partid pot fi cruzi şi periculoşi. În unele oraşe, oficialii de partid şi mafia sunt imposibil de distins. Ca şi întreg, Partidul se comportă foarte mult ca o organizaţie din lumea interlopă.

Ce se-ntamplă de fapt cu adevărat

Centrele de formare a cadrelor în care Pieke a petrecut timp ar trebui, desigur, să arate o parte modernă şi sofisticată a PCC-ului. Dar, în contextul a ceea ce se întâmplă cu adevărat în China, cât de multe ascund ele?

Să luăm în considerare cazul lui Tu Yuangao, un bucătar în vârstă de 24 de ani din provincia Hubei, care în 2009, a fost ucis după ce şi-a cerut salariul şi a ameninţat că expune că hotelul la care lucra la era un loc de prostituţie şi vânzare de droguri. El a sfârşit cu un cui înfipt în cap, organele genitale i-au fost atacate, iar el a fost aruncat de la balcon. Poliţia nu i-a eliberat trupul.

Repede, o mulţime de oameni s-a adunat şi s-a revoltat. Rapoartele au relevat că şeful poliţiei şi soţia şefului judecătorilor locali - instrumente ale partidului - au fost implicaţi în poveste.

Un alt caz bine cunoscut este cel al lui Li Shufen,o copilă de 16 ani care a fost violată şi înecată de către fiul unui funcţionar de la biroul de securitate publică locală şi prietenul său. Atunci când autorităţile locale de partid au încercat să acopere cazul, oamenii s-au revoltat. Recent, un om pe nume Xue Jinbo, din Wukan Village, renumit pentru proteste anticorupţie în 2011, a fost torturat şi ucis în custodia poliţiei, în timp ce lupta pentru drepturile sătenilor.

Cele de mai sus nici măcar nu ating subiectul suprimării avocaţilor pentru drepturile civile, a jurnaliştilor şi a altor activişti, sau persecutarea sistematică a practicii spirituale Falun Gong sau a diferitelor grupuri religioase, care ating o brutalitate extremă în China.

Aceste suprimări şi persecuţii sunt adoptate şi puse în aplicare de către cadrele de partid care îşi petrec, fără îndoială, mult timp în jurul confortabilelor clădiri care fac obiectul studiului lui Pieke.

Mentalitatea care permite aceste activităţi necesită o explicaţie. S-ar putea crede că şcoala de cadre ar fi un loc pentru a începe găsirea unui răspuns. Dar, din păcate, Pieke nu încearcă să ne dea unul.