Despre o nouă strategie a Sportului Românesc - Partea I

Ministerul Tineretului şi Sportului a lansat recent, în dezbatere, Strategia de dezvoltare a Sportului în România în perioada 2016 - 2032. Evenimentul este marcat de numeroase controverse, având în vedere că opiniile multora dintre cei care vor fi afectaţi de strategie sau ar fi avut ceva pertinent de spus fie nu au fost cerute, fie nu au fost luate în considerare. Mai mult, ministrului Lipă i se reproşează "că a pus căruţa înantea boilor", concret, că înainte să se clarifice strategia, a lansat în dezbatere un proiect normativ vizând modificarea legii sportului, deşi legea ar trebui să decurgă din strategie, şi nu invers.

De altfel, şi proiectul modificării legii sportului a fost controversat, organizaţiile de profil acuzând că nu s-a ţinut cont de părerea lor. La ultima dezbatere pe această temă, reprezentanţii mai multor federaţii şi cluburi sportive, preşedintele COSR, specialişti în domeniu, s-au pronunţat împotriva proiectului propus de Elisabeta Lipă, opinând că acesta nu va aduce beneficii nici domeniului în particular, nici naţiunii, în general.

În acest context, Epoch Times a publicat opiniile câtorva specialişti în domeniu pe acest subiect de maxim interes pentru naţie, având în vedere declinul sportului de performanţă concomitent cu amplificarea sedentarismului în rândul populaţiei, cei mai afectaţi fiind copiii.

Vă invităm în continuare să citiţi opinia lui Adrian Socaciu. Adrian a absolvit Universitatea Politehnică din Timişoara, este fondatorul asociaţiei Student Sport, co-iniţiatorul Universiadei de Vară 2021 şi unul dintre tinerii de succes ai Galei Forbes 30. Nu în ultimul rând, Adrian Socaciu este una dintre persoanele cele mai implicate în dezbaterile vizând revigorarea sportului românesc şi a mişcării pentru sănătate, căci nu se poate vorbi despre performanţă în sport fără stimularea mişcării de masă.

Despre o nouă strategie a Sportului Românesc

În cele ce urmează, nu este vorba de elaborarea unei strategii coerente (ceea ce este apanajul unui grup de creativitate „brainstorming”, ci de o părere cu argumente discutabile. Decât să-mi pară rău că nu mi-am exteriorizat convingerea, mai bine să-mi pară rău că am expus-o!

Se cuvine să reamintim: Strategia sportului românesc, ca orice altă strategie, ar trebui să respecte nişte reguli simple:

1. Două repere şi un traseu:

De unde se pleacă. (Recent, MTS a demarat un proiect de actualizare a datelor biomotrice la copii şi tineret, de recensământ pentru antrenorii, specialiştii şi liderii din EFS).

Setul de obiective finale. (Preferabil pentru un ciclu olimpic, perioadă relevantă pentru observarea unei diferenţe semnificative, pentru corecţia din mers a eventualelor greşeli şi, oricum, ca o componentă a unei meta-strategii „Foresight”, incluzând şi alte obiective de ţară, cum ar fi cele din educaţie şi sănătate).

Un alt traseu flexibil. (Există nenumărate dovezi că se impune o schimbare, de pildă tabloul succeselor româneşti de la Rio în comparaţie cu cele ale altor ţări, similare ca potenţial economic şi grad de civilizaţie).

1. Ceea ce a fost bun nu trebuie să se schimbe. În cazul de faţă se impune o schimbare majoră de concept, dar nu o resetare, mai ales că nu ne îndoim că, în majoritatea lor, cei care vor face schimbarea sunt purtătorii onorabili ai unei calităţi fundamentale: iubesc sportul şi doresc sincer succesele româneşti.
2. Reconsiderarea talentului. Desigur, este vorba de talentul antrenorilor, al specialiştilor şi al liderilor (chiar mai mult decât cel al sportivilor).

Mai multe strategii

1. Reprezentarea topografică a densităţii practicanţilor sportului sub formă de triunghi cu baza „sportul pentru toţi” şi vârful ascuţit în „înalta performanţă” este perimată, cu toate că a fost, la rândul ei, sugestivă şi chiar utilă. Modern şi ştiinţific, practicanţii sportului se distribuie statistic sub formă de „clopot Gauss”, la care se disting trei sectoare. Nu întâmplător acestor sectoare statistice le corespund trei categorii de sport, cu obiective evident foarte diferite, ca atare şi cu strategii diferite:

Sportul recreativ [1]. Tendinţa naturală a tuturor categoriilor de vârstă este aceea de a practica sportul în formă recreativă, reconfortantă etc. (numit impropriu sport de masă sau sport pentru toţi) şi reprezintă sectorul central al curbei gaussiene (cca 68% în România şi în majoritatea ţărilor avansate civic), obiectivele principale fiind consolidarea sănătăţii, dezvoltarea armonioasă, confortul fizic şi psihic, contramăsură la practici sedentare etc.

Sportul adaptativ (numit impropriu adaptat). De regulă acesta este practicat de cei cu probleme de sănătate, dizabilităţi, nevoi speciale, aflaţi în convalescenţă sau recuperare etc., obiectivele principale fiind atingerea stării de sănătate din normalul habitual, integrarea socială etc. Există temei statistic să se considere că 16% din populaţia activă din România are nevoie de aşa ceva.

Sportul de performanţă. În continuare, performanţa trebuie înţeleasă în condiţii de „primum non nocere” şi de „fair-play” în competiţii oficiale la cele patru niveluri: local, naţional, internaţional şi olimpic (cu exigenţele respective). Statistic, cca 16% dintre tinerii din România (al treilea sector din curba gaussiană, de partea opusă celui adaptativ) au potenţialul necesar de a practica sportul de performanţă, la cel puţin unul dintre nivelurile menţionate mai sus.

Dovedit în sportului de performanţă

- Sportul de performanţă este unul dintre ambasadorii cei mai eficienţi pentru prestigiul unei naţiuni sau al unei ţări, alături de cultură, artă, ştiinţă şi altele.

- Prestigiul, la rândul său, atrage avantaje, foloase şi chiar profituri.

- Există suficient temei faptic să se considere că sportul de performanţă este tratat actualmente şi aproape pretutindeni ca un fel de business (cel puţin ca o cale cu reguli similare afacerilor). Rezultă:

Fără investiţii nu se poate;

Fără un raport asumat dintre efortul implicat (uman, material şi financiar) şi rezultatele estimative nu se poate;

Fără lideri temerari, competenţi şi loiali, care să îşi asume răspunderi pe măsura beneficiilor nu se poate;

Fără luarea în considerare a unui risc acceptabil nu se poate.

Pe de altă parte, se ştie că strategia sportului de performanţă, precum a oricărui domeniu dintr-un proiect de ţară, demarează cu o decizie politică de prioritate în contextul foresight-ului naţional, urmată de studii de anvergură, fezabilitate şi fiabilitate, de planificare bugetară, mergând până la discuţii publice sau restrânse (cu specialiştii tacticilor interactive de implementare şi tehnicilor specifice manageriale). De fapt, vrem să subliniem că ideile iniţiale dintr-un draft (crochiu) de strategie pot suferi multiple modificări (restricţii şi facilităţi), până la identificarea unei soluţii acceptabile.

Partea a II-a poate fi citita aici.