Blandiana, recompensată cu Premiul Prinţesa de Asturia pentru Litere: "În închisorile comuniste din România a avut loc o adevărată rezistenţă prin poezie"
Scriitoarea Ana Blandiana a primit Premiul Prinţesa de Asturia pentru Litere 2024, în cadrul unei ceremonii prezidate de Familia Regală a Spaniei la Teatrul Campoamor din Oviedo.
În mesajul său de mulţumire, Blandiana a ţinut să puncteze că "în condiţii extreme, oamenii au recurs la poezie ca la un mijloc de salvare" şi că dacă roboţii vor fi superiori oamenilor, ei nu vor putea descifra „misterul poeziei”.
"Ca de fiecare dată când primesc un premiu, primul meu gând se îndreaptă către Platon şi cununile de laur pe care el le-a propus pentru poeţii care au fost apoi alungaţi din Republică.
Al doilea meu gând este întotdeauna pentru ţara mea.
Aşa cum copiii săraci, odată ce au crescut, trebuie să se întoarcă acasă pentru a-şi ajuta familiile, sau să trimită pachete şi bani pentru a-i susţine pe fraţii mai mici care sunt încă la şcoală, fiecare recunoaştere pe care am primit-o mă aduce înapoi la locul de unde am pornit, un loc care în istorie era numit Dacia Felix, provincia cucerită de împăratul Traian, iar în basmele româneşti este numit 'ţara unde se bat munţii în capete', o regiune aflată la răscrucea multor imperii rivale, o ţară pe care toţi vecinii săi, cu excepţia Mării Negre, i-au dorit răul dintotdeauna. Părăsiţi la marginea continentului, moştenirea noastră latină ne-a singularizat şi, împreună cu conştiinţa diferenţei faţă de cei din jur, ne-a lăsat teribil de singuri în istorie. Nu am reuşit niciodată să mă distanţez de această singurătate, dar ea a trezit în mine poezia ca mod de supravieţuire.
Cu toate acestea, gândul la Platon şi la ţara mea mă face să mă întreb, în acest moment uimitor în care poezia este în centrul atenţiei, care este, sau care ar putea fi, legătura dintre poet şi ceilalţi, dintre poezie şi societate; care este rolul poeziei în lumea noastră secularizată, tehnicizată, computerizată şi globalizată.
Poate onoarea extraordinară pe care mi-a acordat-o Fundaţia Prinţesa de Asturias pentru poezia mea să fie considerată o dovadă a semnificaţiei izvorului de speranţă pe care poezia încă îl reprezintă în această lume? Mai exact, poate 'acea fiinţă fragilă, înaripată şi sfântă', aşa cum Platon defineşte poezia prin poet, să ne oprească alunecarea înspre nimic?
De fapt, întrebarea reală – pe care nu mi-o pun aici pentru prima dată, de altfel – este 'Poate poezia salva lumea?' Iar răspunsul meu, deşi provizoriu, dar afirmativ, este susţinut de adevăruri surprinzătoare.
Incredibil cum poate părea, în anii 1950 şi 1960, în închisorile comuniste din România, a avut loc o rezistenţă autentică prin poezie. Primul Memorial al Victimelor Comunismului din Sighet are o cameră ale cărei pereţi şi tavan sunt acoperiţi în întregime cu poezii scrise de cei deţinuţi acolo. Fără creion şi hârtie, care erau interzise, fiecare poezie necesita trei persoane pentru a exista: cel care o compunea, cel care o memora şi cel care o transmitea în cod Morse.
Totuşi, în ciuda acestor condiţii dure, mii de poezii au fost scrise şi au reuşit să fie transmise din celulă în celulă şi din închisoare în închisoare. De fapt, memoriile foştilor deţinuţi politici descriu în mod regulat ritualul sacru al momentului în care noi poezii erau transmise, când un prizonier era mutat dintr-o închisoare în alta.
Mai târziu, când închisorile au fost în sfârşit deschise, primul gând al celor eliberaţi a fost să transcrie ceea ce memoraseră, fără numele poeţilor sau cele atribuite greşit altora, într-o veritabilă simfonie a rezistenţei spirituale, transformând misterul poeziei într-o armă de apărare împotriva nebuniei.
Aici stă dovada că, în condiţii extreme, când simţeau că esenţa lor era în pericol, oamenii s-au îndreptat către poezie ca mijloc de salvare. Când ultimele molecule de libertate erau ascunse în poezii, oamenii asupriţi de represiune le căutau, le găseau şi le inspirau pentru a supravieţui. Aceştia puteau face acest lucru pentru că poezia nu doar că reprezintă realitatea, ci construieşte o altă realitate, o realitate în care ne putem salva pe noi înşine. În mod ciudat, etimologic, în greaca antică, cuvântul pentru poezie vine chiar de la verbul poiein, care înseamnă a face... a construi.
Totuşi, nu poate ceea ce ne-a salvat ieri de frică, ură şi nebunie să ne salveze astăzi de singurătate, de indiferenţă, de lipsa de credinţă, de excesele materialismului şi consumerismului, şi de lipsa de spiritualitate? André Malraux, autorul Condiţiei umane, a prezis că 'secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.' Dacă însă suntem prea obosiţi şi lipsiţi de fervoare religioasă, nu ne-am putea salva în schimb plantând poezie în acest pustiu?
Din simplul motiv că roboţii ne vor umbri curând, trebuie să facem ceea ce este necesar pentru a rămâne în contact cu tot ceea ce ei nu pot înţelege. Deşi pot să facă versuri, rime, ritmuri, iambi, trohei, dactili, sonete, rondele sau epopei, ei nu vor înţelege niciodată suferinţa şi încăpăţânarea de a exprima inexprimabilul ascuns sub toate aceste trăsături, dată fiind acea taină care nu poate fi nici definită, nici învinsă.
În mod evident, Theodor W. Adorno a greşit când a scris că 'după Auschwitz a scrie poezie este barbar', deoarece nu a înţeles că suferinţa nu exclude poezia, ci o potenţează, conferindu-i strălucire şi semnificaţie. Semnificaţie din care libertatea este doar o mică parte.
La sfârşitul Imperiului Roman, care părea să fie sfârşitul lumii, creştinismul a adus 'vestea cea bună', evanghelia iubirii faţă de aproapele care, în ciuda vicisitudinilor istoriei, a reuşit să ne menţină echilibrul timp de mai bine de două mii de ani, până când, în secolul XX, ura (de clasă sau rasială, între femei şi bărbaţi, între copii şi părinţi) a ieşit în prim-plan. Poezia modernă, de fapt, este expresia sfâşietoare a acestui dezechilibru existenţial.
Sunt fericită să pot mărturisi, înaintea unei săli pline de spanioli, impactul pe care exclamaţia lui Miguel de Unamuno, 'Mă doare Spania!' l-a avut asupra formării mele intelectuale şi spirituale. Am folosit durerea filosofului spaniol faţă de sfâşierea propriei ţări ca piatră de încercare şi sprijin în universul actual, în care naţiunile devin neclare în faţa ideologiilor, ca o ancoră în adâncul timpului, pe suprafaţa căruia valurile mereu schimbătoare ale post-modernităţii se prăbuşesc, o împrejurare căreia trebuie să-i rezist pentru că mă doare Spania, mă doare România, mă doare lumea.
Prin strigătul lui Unamuno, pe care l-am descoperit în tinereţea mea şi pe care nu l-am uitat niciodată, prin cele zece volume ale lucrării mele traduse acum în spaniolă, răspândite în vasta sferă hispanică, şi prin onoarea ce mi se conferă în această seară, datorită amabilităţii Universităţii din Salamanca, sunt legată pentru totdeauna de Spania.
În această seară cu un ecou privilegiat, sunt încântat să-mi pot exprima recunoştinţa, nu doar pentru aceasta onoare care m-a mişcat şi atins profund, ci pentru oportunitatea pe care mi-o oferă de a rosti aceste cuvinte şi de a şti că vor fi auzite".
