Virtuţile - comorile fiinţei umane

Virtutea este "o forţă" specială care îşi are în mod necesar un sediu privilegiat în chiar structura sufletului omenesc. Partea raţională a sufletului este şi singura capabilă să definească virtutea ca virtute şi partea care, alături de voinţă, îl poate conduce pe om pe calea virtuţilor etice şi morale.

Virtuţile personale promovează măreţia la nivel personal şi apoi la nivel colectiv; opusul virtuţii este „viciul”.

În cartea „Mic tratat al marilor virtuţi” de André Comté-Sponville suntem introduşi în structura şi lumea vastă şi controversată a virtuţilor, din care voi aminti doar câteva lucruri.

Virtutea are o traiectorie istorică asemeni umanităţii şi acestea două se regăsesc tot timpul în omul virtuos: virtutea unui om este ceea ce îl face uman. Este un fel de a fi, explică Aristotel, însă un fel de a fi dobândit şi durabil: este ceea ce suntem pentru că am devenit astfel. Este felul nostru de a fi şi de a acţiona uman, altfel spus, este capacitatea noastră de a acţiona bine; virtutea este esenţa însăşi sau natura omului, în măsura în care omul are puterea de a face anumite lucruri numai respectând legile naturii. În general înseamnă putere, iar în particular putere umană sau putere a umanităţii.

Fiecare virtute este o culme îngustă între două abisuri, o graniţă între două vicii. De exemplu:

Curajul - între laşitate şi frici

Demnitatea - între delăsare şi egoism

Blândeţea - între furie şi apatie.

Aristotel denumeşte virtutea „o cale de mijloc” în ordinea normală a lumii. A te gândi la virtuţi înseamnă să măsori drumul ce te desparte de ele, ce nu face decât să-ţi dezvăluie propriile neajunsuri pe care trebuie să le corectezi.

Din alt punct de vedere, virtutea este recunoscută şi în acţiunile virtuoase şi în modul corect de a proceda. În limbajul cotidian, termenul de virtute este folosit pentru a denumi calităţile unei persoane ce se descurcă bine în domeniul său de activitate.

Virtutea în antichitate

„Virtutea”, din latinescul „virtus” şi din greaca veche „arete”, este moralitatea unei persoane sau a unui grup de oameni la modul superlativ.

Acordând atenţie cuvântului „virtus”, vedem că derivă din cuvântul latin „vir” ce înseamnă „bărbat”, „om”, deoarece se referă la calitatea curajului asociată cu masculinul în gândirea antică. Astfel virtutea poate desemna puterea, vigoarea sau curajul pe care le prezintă o persoană în anumite situaţii, deci reprezintă integritatea caracterului moral al cuiva.

Lumea greacă a acordat o mare importanţă „virtuţii” - pe care a văzut-o ca excelenţă sau plenitudine ce poate deveni realitate - şi structurii speciale a omului. Termenul folosit de vechii greci, ce se poate traduce în diverse moduri, este „arete ”. Acest cuvânt, care depăşeşte ceea ce este cunoscut drept virtute, se referă la „perfecţiunea şi deplinătatea puterilor constitutive ale unei naturi”.

SOCRATE credea că virtutea este cea care ne ajută să obţinem binele prin raţiune şi înţelepciune.

PLATON susţinea că fiinţa umană deţine trei instrumente puternice: Intelectul, Voinţa şi Emoţiile. Pentru fiecare dintre acestea există o virtute: Înţelepciunea, Curajul şi Stăpânirea de sine sau Cumpătarea:

1. Înţelepciunea vă permite să identificaţi acţiunile corecte, să ştiţi când să acţionaţi şi cum;

2. Curajul vă ajută să acţionaţi în ciuda ameninţărilor, apărându-vă propriile idealuri;

3. Stăpânirea de sine vă permite să interacţionaţi cu alte persoane în situaţii nefavorabile pentru a vă atinge propriile obiective.

La acestea se mai adaugă Justiţia sau Dreptatea - o combinaţie a celor trei virtuţi precedente - ce vă permite să trăiţi responsabil şi în siguranţă.

Platon credea că fiecare clasă socială are propria virtute: regii şi filozofii au înţelepciune, militarii au curaj, iar agricultorii şi meseriaşii au cumpătare.

ARISTOTEL elaborează în etica sa „Etica Nicomahică” reflecţii ample despre virtuţi. Afirmă că virtutea este „calea de mijloc”, dar aceasta nu înseamnă mediocritate, ci contrariul ei: „în firea lucrurilor şi definită ca făcând parte din ordinea normală a lumii, virtutea este o cale de mijloc pe când planul excelenţei şi al perfecţiunii este un pisc”.

STOICII – o faimoasă filozofie creatoare de virtuţi - considerau că virtutea constă în a acţiona întotdeauna în conformitate cu natura. Fiinţele umane ce acţionează cu raţiune evită sentimentele şi pasiunile, adică tot ce este iraţional. Pentru ei virtutea reprezenta un „bine suprem”.

Virtutea morală

Cuvântul „morală” provine din latinescul „moralis”, derivat din termenul latin „mos, moris” care înseamnă „obicei”. Morala este un set de norme, valori şi credinţe existente şi acceptate într-o societate ce servesc ca model de conduită şi evaluare pentru a stabili ce este corect sau greşit. Ca subiect de studiu se axează pe analiza conceptelor de bine şi rău legate de comportamentul uman în cadrul unei societăţi.

Virtutea morală este obiceiul de a acţiona în mod corect, deci ea este o calitate pozitivă, ce se referă la o conduită bună sau perfectă, ce este opusă viciului sau defectului.

Virtuţile morale sunt acele calităţi pe care fiinţa umană le are, fie prin natură, fie dobândite, care o determină să acţioneze în conformitate cu moralitatea. Ele variază de la religie la religie şi de la o civilizaţie la alta, acestea acordându-le un sens sau o importantă în funcţie de abordarea lor filozofică sau de stilul lor de viaţă.

Cu cât există un număr mai mare de persoane ce dezvoltă aceste virtuţi, cu atât mai mult se pot evita discordia, egoismul şi resentimentele.

Aceste virtuţi cu caracter general (înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea), ce reprezintă atitudinea noastră faţă de semeni cât şi faţă de noi înşine, sunt necesare în viaţa de zi cu zi, în timp ce altele - cum ar fi prietenia, prevederea, mărinimia, răbdarea, stăruinţa, credinţa, sinceritatea, umanitatea, speranţa, prudenţa, umilinţa, blândeţea etc. - au un caracter mai special.

Virtuţile cardinale

Virtuţile morale cu caracter general - înţelepciunea, curajul, cumpătarea şi dreptatea - au fost numite virtuţi cardinale. Ele sunt acele virtuţi esenţiale pentru relaţiile umane şi ordinea socială, ce au o existenţă mult mai veche decât creştinismul, fiind amintite în Cartea Înţelepciunii a lui Solomon, regăsindu-se pe larg la Socrate, Platon şi la filozofii stoici, iar mai târziu la filozofii neoplatonici în creştinism.

Denumirea lor vine de la cuvântul latinesc „ciulin”, care înseamnă principal sau fundamental, astfel se înţelege că aceste virtuţi cardinale sunt acele valori principale şi fundamentale, ce sunt necesare în viaţa socială a oamenilor, reprezentând temelia şi izvorul celorlalte virtuţi morale.

Platon afirma că justiţia (sau dreptatea) este cea mai importantă virtute a sistemului virtuţilor cardinale, deoarece din înţelegerea ei omul le putea accesa pe celelalte trei. Deci virtuţile cardinale sunt considerate baza esenţială a virtuţilor morale ale omului.

Virtuţile teologice

În creştinism, virtuţile teologice sunt un ansamblu de valori şi atitudini care dau putere fiinţei umane să respecte divinitatea, încurajând practicarea virtuţilor cardinale, motiv pentru care ele se completează reciproc.

Virtuţile cardinale asociate cu virtuţile teologice – credinţa , speranţa şi caritatea - reprezintă un punct de referinţă pentru orientarea conduitei unei persoane spre un nivel mai elevat precum şi spre construirea unei societăţi drepte şi sănătoase. Cea mai mare dintre virtuţile teologice este caritatea.

• CREDINŢA

Credinţa înseamnă a crede în divinitate şi a avea încredere în revelaţia sa, aceasta presupunând o deschidere spirituală. În practica religioasă credinţa este fundamentală, fiind numită „ansamblul credinţelor unei religii”. Reprezintă de asemenea să ai încredere deplină: 1) în ceva sau cineva, şi 2) în lucrurile sau principiile în care crezi.

Credinţa este începutul tuturor relaţiilor interumane, permiţând individului să aibă încredere în ceilalţi şi în sine, să dobândească speranţă şi afecţiune, care umanizează experienţa de viaţă. Cu cât cineva are mai multă credinţă, cu atât poate dobândi mai multe virtuţi.

Caracteristicile Credinţei:

- este un har sau un dar

- este desăvârşită de inteligenţa şi voinţa umană

- este întărită de experienţă

- ia revelaţia ca atare

- încurajează aprofundarea relaţiilor şi cunoştinţelor

- este deschisă cunoaşterii, considerând că toate lucrurile vin de la fiinţa supremă

- necesită perseverenţă, iar progresul pe cale depinde de ea

- ajută la eliberarea omului de fricile sale.

• SPERANŢA

Speranţa ia naştere din credinţă şi ne permite să realizăm ceea ce ne dorim, cunoscând că acţiunile bune trebuie să ne însoţească pe tot parcursul vieţii.

Speranţa este alcătuită din dorinţă şi aşteptare, împreună cu recunoaşterea dificultăţilor; în timp ce credinţa este perfecţiunea intelectului, speranţa este cea care dă voinţei un sens.

Oamenii nu înţeleg încercările vieţii, care sunt menite să ne întărească pentru a deveni suflete puternice - căci ceea ce întăreşte cu adevărat un caracter sunt greutăţile, obstacolele şi limitările. Când speranţa este puternică, ea acţionează asupra corpului fizic, influenţând-i starea generală şi frumuseţea exterioară.

• CARITATEA

Caritatea este considerată o virtute teologică ce permite oamenilor să-şi iubească aproapele ca pe ei înşişi şi îi ajută să se simtă mai aproape de divinitate. Fructele sale sunt bucuria, pacea şi mila.

În creştinism caritatea, ce se traduce prin iubirea aproapelui, este cea mai importantă dintre toate cele trei virtuţi teologice, mai presus de credinţă şi speranţă.

Această virtute este cunoscută ca atitudinea celui care acţionează dezinteresat în favoarea altora, fără să aştepte nimic în schimb. Poate fi înţeleasă ca sinonimă cu altruismul, filantropia, generozitatea sau solidaritatea. Cuvântul provine din latinescul „aritatis”, ce înseamnă acordarea de sprijin celor ce au nevoie: hrană, adăpost, îmbrăcăminte persoanelor ce au trecut printr-un dezastru natural, donarea de bani către fundaţii caritabile, etc.

Caritatea sau dăruirea combate zgârcenia şi egoismul, două vicii ce otrăvesc viaţa. Ne place să primim, dar ne place şi să dăruim? A dărui înseamnă gratuitate nu reciprocitate. Dăruind totul vei dobândi totul pentru tine şi ceilalţi.

Fericirea, credinţa, iubirea şi speranţa nu se cumpără, nu se împrumută, nu se fabrică, nu se găsesc, nu se caută, doar se simt şi se trăiesc. Caritatea ordonează şi articulează toate virtuţile, fără de care viaţa noastră nu ar avea sens.

***

Dacă sufletele noastre vor reuşi să-şi însuşească aceste „comori”, probabil că nu vom putea schimba lumea imediat, însă cu siguranţă ne vom schimba pe noi înşine, iar schimbându-ne pe noi, uşor, uşor lumea se va schimba.