Înţelepciune nemuritoare: Epoca lui Postman

(Captură Foto)

În „Distracţia care ne omoară” de Neil Postman, autorul afirma cu convingere că oamenii au fost mai împovăraţi de propria dependenţă de distracţie, aşa cum se desprinde din „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley, decât de stat, aşa cum reiese din „1984” de George Orwell.

Când aveam 19 ani am citit o carte care avea să-mi schimbe complet viaţa. Era „Distracţia care ne omoară” de Neil Postman. Deşi publicată în 1985, profundele ei analize intuitive au devenit an de an tot mai relevante şi mai neliniştitoare.

Postman susţine cu argumente următoarele: mijloacele electronice ne prostesc pentru că ne reduc dialogurile la simple forme de amuzament stimulate mai degrabă de profit, decât de conţinut, ceea ce ne împiedică nu doar să ne exprimăm ca nişte adulţi, ci chiar să gândim ca atare. Şi urmăreşte acest fenomen în plan politic, religios şi educaţional.

Introducerea prezintă fără ocolişuri teza sa, terifiant de profetică:

„Eram cu ochii aţintiţi spre 1984. Când anul a sosit dar profeţia nu, americanii profund preocupaţi de problemă şi-au fredonat în surdină laude. Indiferent unde în altă parte ar fi lovit teroarea, pe noi, cel puţin, ne-au ocolit coşmarurile Orwell-iene.

Uitasem însă că, pe lângă viziunea sumbră a lui Orwell, mai era şi o alta – ceva mai veche, ceva mai puţin cunoscută, dar la fel de dătătoare de fiori: „Minunata lume nouă” a lui Aldous Huxley. Contrar credinţei comune chiar şi în rândul celor cultivaţi, Huxley şi Orwell nu au prevestit acelaşi lucru. Orwell ne avertizează că vom fi doborâţi de o opresiune impusă din exterior. Însă, în viziunea lui Huxley, nu e nevoie de un Big Brother pentru a le lua oamenilor autonomia, maturitatea şi istoria. După el, oamenii vor ajunge să-şi iubească opresiunea, să adore tehnologiile care le distrug capacitatea de a gândi.

Lui Orwell îi trezeau temeri cei care vor interzice cărţile. Lui Huxley îi trezea temeri faptul că nu va mai fi niciun motiv de interzicere a cărţilor pentru că nu va mai exista nimeni care să dorească să le citească. Lui Orwell îi trezeau temeri cei care ne vor priva de informaţii. Lui Huxley îi trezeau temeri cei care ne vor oferi atât de mult încât ne vor reduce la pasivitate şi egoism. Lui Orwell îi trezea temeri faptul că ne va fi ascuns adevărul. Lui Huxley îi trezea temeri faptul că adevărul va fi scufundat într-un ocean de irelevanţă. Lui Orwell îi trezea temeri faptul că vom deveni o cultură captivă. Lui Huxley îi trezea temeri faptul că vom deveni o cultură banală... În „1984”, adăuga Huxley, oamenii sunt controlaţi prin provocarea durerii. În „Minunata lume nouă” ei sunt controlaţi prin provocarea plăcerii. Pe scurt, Orwell se temea că ceea ce urâm ne va distruge. Huxley se temea că ceea ce iubim ne va distruge.

Această carte se referă la posibilitatea ca Huxley, nu Orwell, să fi avut dreptate.”

Cum am putea citi aceste cuvinte – înconjuraţi fiind de ruinele unei culturi falimentare şi epuizate – fără să concluzionăm că, aşa cum spune Postman, am devenit „o cultură banală”, aflată deci de o bună bucată de vreme pe cale de a deveni una captivă?

Părinţii Fondatori au evidenţiat cu o excepţională claritate două lucruri: pentru ca o societate să rămână liberă, cetăţenii ei trebuie să fie şi virtuoşi, şi bine informaţi. Libertatea nu poate fi menţinută de o societate dominată de patimi dar lipsită de raţiune.

Şi exact din această cauză politica noastră a luat-o razna şi se extinde constant şi tot mai profund în vieţile noastre de zi cu zi: noi, cultura noastră, nu acordăm un respect deosebit acestor valori. Le bagatelizăm.

Noi nu punem preţ pe căutarea adevărului (oare credem măcar că există?), noi punem preţ pe camere de rezonanţă cu auto-confirmare create de noi înşine.

Noi nu punem preţ pe cunoaştere, noi punem preţ pe subiecte de discuţie şi ciripituri (scurte mesaje pe Twitter, n.t.) (auto-confirmate, desigur).

Noi nu punem preţ pe auto-controlul impus de virtute, noi punem preţ pe narcisismul îndărătnic şi inflexibil al exprimării şi materializării dezinhibate a propriei personalităţi.

Noi nu punem preţ pe istorie şi pe toate comorile experienţei umane care ne-au stat la dispoziţie pentru a ne forma şi a ne spori înţelepciunea, noi punem preţ pe orice e nou, actual, la modă şi contemporan şi capabil să ne satisfacă dorinţele de moment şi să ne rezolve rezervele inepuizabile de plictiseală.

Noi nu punem preţ pe substanţă, pe profunzime şi pe raţiune, noi punem preţ pe orice poate fi vândut, comercializat, scos la mezat într-un mod cât mai strălucitor, mai ostentativ şi mai seducător.

Iar toate aceste tendinţe din „Epoca lui Postman” sunt acum folosite împotriva noastră pentru a ne distruge capacitatea de a gândi şi, pe cale de consecinţă, pentru a destrăma societatea noastră care s-a bazat întotdeauna pe cetăţeni înţelepţi şi informaţi pentru a supravieţui.

Astfel, printr-o extraordinară ironie a sorţii, America n-a fost poate niciodată atât de inundată de informaţii şi, în acelaşi timp, atât de lipsită de înţelepciune. Cu o frază pe care o folosesc de mulţi ani, am spus că mijloacele de socializare îi transformă pe adulţi în copii cu propriul lor consimţământ plin de entuziasm. Este exact ceea ce a prezis Postman: o vreme când discursul va „abandona logica, raţiunea, succesiunea logică şi legea contradicţiei” în favoarea amuzamentului facil. Din punct de vedere estetic - Dadaism, din punct de vedere filozofic - nihilism, iar din punct de vedere psihologic - schizofrenie.

Şi acesta este marele risc cu care se confruntă societăţile deschise – faptul că oamenii care le compun pot deveni extrem de corupţi, iar guvernele devin şi ele, într-un fel sau altul, în final, imaginea reflectată a oamenilor acelei societăţi. Politicienii ne-au făcut pe plac, iar noi ne confruntăm acum cu fructele amare ale unei gloate prostite de fluxul continuu de stimulente externe care nu solicită niciun fel de efort mental. Un flux preponderent senzorial, care apelează exclusiv la patimile noastre şi la latura primitivă a naturii noastre – cea pe care o împărtăşim cu animalele. Mintea este însă cea care îl deosebeşte pe om de animal. Devalorizarea ei înseamnă, prin urmare, însăşi devalorizarea naturii noastre umane.

Postman a avertizat că acesta este exact lucrul pe care tiranii tuturor timpurilor au căutat să-l realizeze:

„Tiranii de toate tipurile au ştiut întotdeauna cât de important este să le oferi maselor distracţie pentru a aplana nemulţumirile. Dar majoritatea nici măcar n-ar fi sperat la o situaţie în care masele să ignore pur şi simplu ceea ce nu le oferă amuzament. De aceea tiranii s-au bazat întotdeauna, şi încă o fac, pe cenzură. Cenzura este, în fond, tributul pe care tiranii îl plătesc pentru presupunerea că publicul cunoaşte diferenţa dintre discursul serios şi amuzament – şi îi pasă de acest lucru. Ce încântaţi ar fi toţi regii, ţarii şi fuhrer-ii din trecut să afle că cenzura nu mai e necesară atunci când întregul discurs politic ia forma unei glume.”

Nu aveam însă nevoie de Postman pentru a recunoaşte acest pericol. Trebuia doar să ţinem cont de avertismentele Fondatorilor noştri. Ei ne-au spus că, deşi experimentul american este unul special, noi nu suntem. Noi, americanii, suntem fiinţe umane la fel ca toate celelalte. „Ne câştigăm popularitatea,” avertiza John Adams, „spunându-le compatrioţilor noştri că am făcut descoperiri, am făcut invenţii şi am făcut îmbunătăţiri. Ne putem lăuda că suntem poporul ales, îi putem chiar mulţumi lui Dumnezeu că nu suntem ca alţii. Însă, în fond, toate astea sunt doar nişte cuvinte măgulitoare, iluzia înşelătoare şi autoamăgirea fariseului.”

După cum scriam în 2016: „Aşa cum spune Declaraţia de Independenţă – atunci când un lung şir de trivialităţi şi amuzamente care urmăresc invariabil acelaşi scop se dovedesc o obsesie pentru confort, petrecere şi distracţie, suferinţa cauzată de politică putredă şi coruptă din cauza lipsei de sănătate morală şi energie intelectuală a oamenilor va deveni povara şi pedeapsa poporului şi roadele culese de acesta.

În lipsa a ceea ce Churchill numea prin anii 1930 „recuperarea, de importanţă capitală, a sănătăţii şi vigorii morale”, o nouă epocă a apărut, sau s-a desăvârşit – una mult mai sinistră şi mai insidioasă decât ne-am dat noi seama.

Epoca noastră este Epoca lui Postman.

Traducere: Anca Maria Stăncioiu

Joshua Charles este fost redactor de discursuri la Casa Albă pentru Vicepreşedintele Mike Pence, este nr. 1 pe lista ziarului New York Times a celor mai vânduţi autori, este istoric, scriitor/scriitor din umbră şi orator public. A fost consultant pe probleme de istorie pentru câteva documentare şi a publicat cărţi despre o gamă largă de subiecte, de la Părinţii Fondatori, la Israel, la rolul credinţei în istoria americană, la impactul Bibliei asupra civilizaţiei umane. A fost editor şef şi dezvoltator de concept pentru „Global Impact Bible”(Biblia cu impact global, n.t.) publicată în 2017 de Muzeul Bibliei cu sediul în Districtul Columbia şi este savant afiliat la Faith and Liberty Discovery Center din Filadelfia. Este membru al asociaţiei Tikvah and Philos (Speranţă şi Prietenie, n.t.) şi a ţinut prelegeri în întreaga ţară pe teme de istorie, politică, credinţă şi viziune asupra lumii. Este pianist concertist şi deţine diplomă de masterat în guvernare şi legislaţie. Urmăriţi-l pe Twitter @JoshuaTCharles sau consultaţi JoshuaTCharles.com.