Gânduri despre Dumnezeu, Adevăr, Frumuseţe

Într-o după-amiază de iarnă mă relaxam alături de şase colegi absolvenţi de filozofie împreună cu care urmam cursuri postuniversitare, discutând despre teorii referitoare la lege şi pedeapsă. Trecuse deja vreo oră de când tot discutam când, brusc, mi-a încolţit gândul că unele legi morale ar putea limita plăcerea şi bucuria pe termen scurt, reducând însă suferinţa şi sporind împlinirea omului pe termen lung.

Acum câteva zile am terminat de studiat a doua oară Sex şi Cultură. O carte remarcabilă care rezumă o viaţă întreagă de cercetare desfăşurată de J. D. Unwin, specialist în antropologie socială de la Oxford. Cartea, care are şase sute şi ceva de pagini, este, după cum spune Unwin, doar „un rezumat” al cercetării sale – ar fi necesare şapte volume pentru prezentarea ei în întregime. Textul îl dezvăluie ca fiind un raţionalist care consideră că ştiinţa este instrumentul nostru fundamental de cercetare (s-ar părea că nu a fost un om credincios). Pe măsură ce parcurgeam concluziile lui, îmi revenea mereu în minte gândul care m-a stăpânit mereu ca student la filozofie: e posibil ca unele legi morale să fie concepute pentru a reduce suferinţa umană şi a spori împlinirea omului pe termen lung.

Unwin analizează date provenite de la 86 de societăţi şi civilizaţii pentru a vedea dacă există vreo legătură între libertatea sexuală şi înflorirea culturii. Ceea ce conferă un interes special acestei cărţi este faptul că noi, în Occident, am parcurs o revoluţie sexuală la sfârşitul anilor ’60 şi în deceniile ’70 şi ’80, având deci acum posibilitatea să vedem dacă se adeveresc concluziile la care a ajuns el acum mai bine de 40 de ani.

Categoriile culturale stabilite de Unwin

Unwin a descris patru „mari modele de cultură umană”, precum şi grade de înflorire măsurate din punct de vedere al arhitecturii, artei, ingineriei, literaturii, agriculturii şi aşa mai departe. Criteriul principal de clasificare a fost modul în care se raportau acestea la lumea naturală şi forţele pe care aceasta le conţine.

1. [1]Zoist: Concentrare totală pe viaţa, dorinţele şi necesităţile de zi cu zi, fără niciun fel de interes sau înţelegere pentru natură. Descris drept „cultură moartă” sau „inert”.

2. Monist: Dobândirea de credinţe superstiţioase şi/sau tratamentul special al morţilor pentru a face faţă lumii naturale.

3. Deist: Atribuirea puterilor naturii unui Dumnezeu sau dumnezei.

4. Raţionalist: Utilizarea gândirii raţionale pentru a înţelege natura şi a lua deciziile cotidiene.

Gradele de constrângere sexuală stabilite de Unwin

Gradele de constrângere sexuală au fost împărţite în două mari categorii – prenupţiale şi postnupţiale.

Categoriile prenupţiale sunt:

1. Libertate sexuală totală – niciun fel de constrângeri prenupţiale.

2. Constrângeri întâmplătoare sau ocazionale – reglementările culturale impun ocazional o perioadă de abstinenţă.

3. Castitate absolută – virginitate până la mariaj.

Categoriile postnupţiale sunt:

1. Monogamie modificată: doar un soţ/o soţie, însă asocierea poate fi desfiinţată de oricare dintre părţi.

2. Poligamie modificată: bărbaţii pot avea mai multe soţii, dar soţia este liberă să îşi părăsească soţul.

3. Monogamie absolută: o singură soţie/un singur soţ permis/ă întreaga viaţă (sau până la moarte, în anumite culturi).

4. Poligamie absolută: bărbaţii pot avea mai multe soţii, însă soţiile trebuie „să îşi rezerve aptitudinile sexuale (activitatea sexuală) doar pentru soţul lor pe durata întregii lor vieţi.”

Ce a constatat, deci?

Am pregătit o colecţie de 26 de pagini cu citate din cartea sa, reprezentând un rezumat al concluziilor la care a ajuns, însă, chiar şi aşa, rezumatul oferă doar o subapreciere semnificativă a rigurozităţii şi a fascinantelor detalii pe care le dezvăluie informaţiile provenite din cele 86 de culturi. Iată câteva dintre cele mai semnificative concluzii ale sale:

1. Efectul constrângerilor sexuale: Constrângerile sexuale sporite, fie ele pre- sau postnupţiale, au condus întotdeauna la o înflorire mai accentuată a culturii. Dimpotrivă, o mai mare libertate sexuală a condus întotdeauna la prăbuşire culturală trei generaţii mai târziu.

2. Unicul şi cel mai important factor de influenţă: În mod surprinzător, datele au evidenţiat faptul că unica şi cea mai importantă corelaţie cu înflorirea unei culturi a fost existenţa sau inexistenţa cerinţei referitoare la respectarea castităţii prenupţiale. Efectul acestui factor a fost semnificativ în ambele sensuri.

3. Cel mai înalt grad de înflorire a culturii: Cea mai puternică combinaţie a fost castitatea prenupţială combinată cu „monogamia absolută”. Culturile raţionaliste care au menţinut această combinaţie cel puţin trei generaţii au depăşit toate celelalte culturi în toate domeniile, inclusiv literatură, artă, ştiinţă, meşteşugărie, arhitectură, inginerie, agricultură. Doar trei din cele optzeci şi şase de culturi studiate au atins acest nivel.

4. Efectul abandonării castităţii prenupţiale: Atunci când castitatea prenupţială absolută nu a mai constituit regula, monogamia absolută, deismul şi gândirea raţională au dispărut şi ele în decursul a trei generaţii.

5. Libertate sexuală totală: Dacă o cultură a adoptat libertatea sexuală totală, acea cultură s-a prăbuşit în decurs de trei generaţii la cel mai coborât nivel de înflorire, pe care Unwin îl descrie ca „inert” şi cu un „nivel steril al gândirii conceptuale”, fiind caracterizat de indivizi pe care nu îi interesează aproape nimic altceva decât propriile dorinţe şi necesităţi. La acest nivel, cultura este de regulă cucerită sau acaparată de altă cultură cu o energie socială mai puternică.

6. Decalaj: Dacă apare o schimbare în privinţa constrângerilor sexuale, fie că sunt sporite sau reduse, efectul complet al acelei schimbări nu se produce decât în cea de-a treia generaţie. (Notă: La sfârşitul acestui articol am adăugat o notă de subsol de clarificare. A se vedea nota de subsol #13)

Cum se prezintă cultura noastră actuală prin comparaţie cu cele de mai sus?

Unwin şi-a publicat cercetarea în 1936, cu mult înainte de revoluţia sexuală care a avut loc în Occident. Avem acum ocazia să verificăm dacă concluziile sale se adeveresc, observând dacă propria noastră cultură urmează modelul anticipat. „Generaţia” lui Unwin durează cam 33 de ani, deci nouă ne-ar trebui cam un secol pentru a vedea efectul complet al schimbărilor culturale, însă am parcurs deja o parte considerabilă a procesului şi ar trebui să putem observa deja unele dintre efectele anticipate.

Avem acum ocazia să verificăm dacă concluziile sale se adeveresc, observând dacă cultura noastră urmează modelul anticipat.

Înainte de revoluţia sexuală care a început la sfârşitul anilor ’60, castitatea prenupţială era încă foarte respectată în cultura occidentală. Însă, începând din anii ’70, gradul de acceptare a ideii de libertate sexuală prenupţială a crescut progresiv. În primii ani de după 2000, majoritatea adolescenţilor erau deja activi sexual, într-o asemenea măsură încât a rămâne virgină până la căsătorie devenise ceva de necrezut, dacă nu chiar ridicol. În acelaşi timp, cultura noastră a trecut de la norma socială de monogamie absolută, la „monogamie modificată”.

Previziunile lui Unwin privind cultura noastră

Graţie generaţiilor raţionaliste care au precedat-o, prima generaţie dintr-o societate care renunţă la constrângerile sexuale se poate încă bucura de libertatea sexuală nou câştigată înainte să se producă un declin semnificativ la nivelul culturii, însă datele arată că această etapă „şi cu varza unsă şi cu slănina-n pod” durează maximum o generaţie înainte de instaurarea declinului. Unwin scria:

Istoria acestor societăţi constă dintr-o serie de repetiţii monotone şi este greu de stabilit care aspect al poveştii este mai semnificativ: lipsa lamentabilă a unei gândiri originale etalată în fiecare caz de reformatori, sau zelul uluitor cu care, după o perioadă de abstinenţă obligatorie strictă, profită organismul uman de prima ocazie de a-şi satisface dorinţele intime în mod direct sau pervers. Când şi când, s-au auzit voci care au declarat că ar vrea să se poată bucura şi de avantajele unui culturi de înalt nivel, dar şi să elimine abstinenţa obligatorie. Însă se pare că organismul uman este de o asemenea natură încât astfel de dorinţe sunt incompatibile, ba chiar contradictorii. Reformatorul poate fi asemuit cu un băiat nesăbuit care doreşte să aibă şi varza unsă şi slănina-n pod. Orice societate umană are libertatea de a alege fie să dovedească o energie superioară, fie să se bucure de libertate sexuală, însă realitatea demonstrează că nu le poate face pe ambele mai mult de o generaţie.

Analizând revoluţia noastră sexuală, etapa „cu varza unsă şi cu slănina-n pod” a durat cam până prin primii ani de după 2000. Acum suntem în faza în care ar trebui să începem să observăm dacă predicţiile lui Unwin se adeveresc sau sunt false.

Unwin a constatat că atunci când castitatea prenupţială absolută a fost abandonată, monogamia absolută, deismul, şi gândirea raţională au dispărut şi ele în decurs de trei generaţii de la schimbarea produsă în privinţa libertăţii sexuale. Prin urmare, să vedem cum stăm noi acum, când intrăm în a doua generaţie de la revoluţia noastră sexuală de la sfârşitul secolului 20?

1. Aşa cum s-a anticipat, monogamia absolută a fost deja înlocuită cu monogamia modificată.

Relaţiile neconsfinţite legal şi religios sunt pe cale să devină regulă. Deşi se divorţa şi înainte de anii ’70, curentul principal în cultura noastră consideră căsătoria ca trebuind să fie pe viaţă, relaţiile neconsfinţite fiind privite cu oarecare dezaprobare. Este evident că acest lucru s-a schimbat. Cei care se leagă pe viaţă prin actul căsătoriei au devenit o minoritate, cuplurile născute înainte de revoluţia sexuală prezentând o probabilitate mult mai ridicată de a rămâne legaţi pe viaţă prin actul căsătoriei.

2. Deismul înregistrează deja un declin rapid, exact aşa cum s-a anticipat. Înainte de anii ’60, combinaţia între raţionalism şi credinţa în Dumnezeu constituia regula pentru curentul principal al culturii noastre. Credinţa în Dumnezeu nu numai că a scăzut considerabil din anii ’60 încoace, dar a existat şi tendinţa de înlăturare a conceptului de Dumnezeu de la nivelul aparatului guvernamental, al sistemului de învăţământ şi al forumului public. Cei care cred încă în Dumnezeu resimt o puternică presiune socială de păstrare pentru sine a credinţelor deistice. În locul acestora se manifestă o ascensiune surprinzătoare a superstiţiilor, clasificată de Unwin drept cultură „monistă”, cu două niveluri sub cultura raţionalistă pe care o aveam înainte de revoluţia sexuală. A crescut semnificativ procentul din populaţie care se prezintă ca „nereligioasă”, un simptom aflat la cel mai coborât nivel „zoist” în categoriile lui Unwin.

3. Rapiditatea cu care a decăzut gândirea raţională după anii ’70 este uluitoare. Locul ei a fost luat de post-modernism caracterizat prin „scepticism, subiectivism sau relativism” şi „bănuiala generală de raţionalitate”. Chiar mai rău decât atât... post-modernismul face loc „post-adevărului”. În contrast direct cu gândirea raţională, cultura post-adevărului abandonează „obiectivele comune ale adevărului” făcând, în schimb, apel la sentimente şi emoţii şi la ceea ce doreşte cineva să creadă. Oamenii se pot „identifica” acum ca fiind ceva în directă contradicţie cu ştiinţa şi gândirea raţională şi, în multe cazuri, primesc sprijin total din partea guvernelor şi sistemelor de învăţământ. Oamenii consideră nu doar că au dreptul să creadă ce vor, dar şi că orice provocare la adresa acestei convingeri, chiar dacă se bazează pe adevăr şi logică, este inacceptabilă şi jignitoare. Iată un citat din Unwin care a devenit extrem de relevant în acest sens în ultimele două decenii de la revoluţia noastră sexuală...

Dacă mi s-ar cere să definesc un sofist, l-aş descrie ca fiind un om a cărui concluzie nu decurge din premisa de la care el a pornit. Sofismul este apreciat doar de cei din rândul cărora entropia umană e pe cale de dispariţie, ei confundându-l cu raţionalitatea solidă. El înfloreşte printre cei care şi-au extins oportunităţile sexuale după o perioadă de abstinenţă obligatorie strictă.

Rezumat privind direcţia în care se îndreaptă cultura noastră, prin prisma concluziilor lui Unwin

În primul deceniu după 1900, curentul principal în cultura raţionalistă occidentală a fost unul raţionalist, aceasta înregistrând enorme progrese tehnologice – de la trăsură cu cai la automobile, de la baloane cu aer cald la zborul supersonic şi la nave spaţiale care poartă oameni pe lună, de la rigle de calcul la computere. Cele trei predicţii principale ale lui Unwin – abandonarea raţionalismului, deismului, şi monogamiei absolute – sunt în curs de derulare de o bună bucată de timp, ceea ce face ca predicţia fundamentală să pară acum credibilă... prăbuşirea civilizaţiei occidentale în cea de a treia generaţie, cam prin ultima treime a acestui secol.

Va face cultura noastră excepţie?

Presupun că putem spera, însă mereu există această tendinţă de a vrea să credem că „asta nu ni se poate întâmpla nouă”. Unwin descrie această atitudine ca fiind un „egocentrism pardonabil” şi o „doctrină desuetă dar comodă” foarte populară în ciuda datelor, indicând faptul că modelul de declin survine cu o regularitate „monotonă”. Este un alt mod de a spune că „iraţionalul face din nou acelaşi lucru, aşteptându-se însă la rezultate diferite”. Principalele predicţii se derulează deja cu un „zel” alarmant.

De ce există o atât de „monotonă” corelaţie exact pe dos?

Vechiul aforism „corelaţia nu presupune cauzalitate” este probabil adevărat şi în acest caz. Unwin spune clar că nu ştie de ce libertatea sexuală conduce în mod direct la declinul şi prăbuşirea culturilor, deşi sugerează că atunci când energia sexuală este ţinută în frâu prin celibat sau monogamie, ea se direcţionează spre o energie socială mai productivă.

Poate, dar mie mi se pare greu de acceptat ca fiind cauza principală. Recenta cercetare efectuată de Mary Eberstadt[2] în privinţa uciderilor în masă, a sporirii semnificative a problemelor legate de sănătatea mintală, inclusiv depresia, şi explozia politicii identitare constituie „un prim strigăt de alarmă” din cauza pierderii identităţii pe care o asigura odinioară creşterea pe perioadă lungă în sânul familiei, alături de fraţi şi surori şi de un grup numeros de veri, mătuşi şi unchi care furnizau toţi identitate – elementul esenţial al bunăstării.

Eberstadt arată, pe baza diverselor studii efectuate, că această distrugere a familiei a fost consecinţa directă a revoluţiei sexuale de la sfârşitul secolului 20.

Cercetarea ei arată că libertatea sexuală mărită a condus la distrugerea familiei, ceea ce s-a soldat cu pierderea identităţii familiale, fapt care produce „primul strigăt de alarmă” de care vorbeşte Eberstadt – amploarea masivă a problemelor de sănătate mintală, a cazurilor de ucidere în masă, precum şi apariţia grupurilor identitare extremiste aflate în conflict unele cu altele... toate fiind simptome ale unei societăţi aflate pe o spirală rapidă de prăbuşire. Această concluzie pare să aibă o putere explicativă mai mare decât sugestia de natură psihologică a lui Unwin, deşi cele două ar putea fi strâns legate, având în vedere demonstraţia făcută de Eberstadt.

Atât Unwin, cât şi Eberstadt furnizează dovezi solide privind faptul că revoluţia sexuală are consecinţe devastatoare pe termen lung pentru cultură şi civilizaţie. După cum afirmă Unwin: „Istoria acestor societăţi constă dintr-o serie de repetiţii monotone” şi se pare că civilizaţia noastră urmează aceeaşi cale bătătorită spre prăbuşire.

Înapoi la reflecţiile de natură psihologică

Să ne întoarcem, deci, la seminarul de filozofie din acea după-amiază când mi-am dat brusc seama că unele legi morale par să limiteze plăcerea umană pe termen scurt, dar previn o mare suferinţă sau sporesc fericirea şi împlinirea pe termen lung. De ani de zile consider că legile morale ale lui Dumnezeu nu sunt doar un morman de legi arbitrare date pentru a restrânge libertatea oamenilor. Din contră, ele sunt un fel de instrucţiuni de funcţionare concepute pentru a-i cruţa pe oameni de suferinţă, sporind în acelaşi timp înflorirea umanităţii. Cercetările efectuate de Unwin şi Eberstadt oferă o justificare solidă pentru concluzia că legile morale ale lui Dumnezeu referitoare la sexualitatea noastră ne protejează de suferinţe enorme pe termen lung, sporindu-ne, în acelaşi timp, capacitatea de înflorire, chiar dacă ne opresc de la obţinerea unor plăceri imediate.

Articolul original poate fi consultat pe https://www.kirkdurston.com/blog/unwin

[1] Zoism: 1) Doctrină conform căreia viaţa se datorează unei anumite forţe vitale (elan vital, fr.); 2) Venerarea vieţii animale, credinţa în puterea magică a animalelor (n.t.).