Turist în Martinica – Antilele Franceze

Mioara Stoica
04.08.2014

Galerie foto pe pagina originală a Epoch Times România.

Martinica este o "felie din Franţa" situată la tropice, fiind scăldată în partea de est de Oceanul Atlantic şi în partea de vest de Marea Caraibelor. Este considerată drept "département d'outre-mer" (departament de peste mări), prescurtat DOM, pentru Franţa. Localnicii se îmbracă după moda de la Paris, mănâncă baghete şi croissant în magazinele de patiserie de la colţ şi plătesc în euro. Dar muzica "zouk", care se aude peste tot în jur, în baruri şi cluburi de noapte, reaminteşte că insula are propria cultură solidă ancorată în tradiţiile creole.

Când Columb a ajuns în Martinica, insula era locuită de "indieni" care numeau insula Madinina, traducerea acestui nume fiind "Insula Florilor". A fost nevoie doar de 30 de ani, pentru ca un grup de colonişti francezi, conduşi de Pierre Belain d'Esnambuc, să sosească pe coasta de nord-vest a insulei. Ei şi-au construit un mic fort, în 1635, şi au fondat oraşul Saint-Pierre, care a devenit prima capitală a insulei. În anul următor, regele francez Ludovic al XIII-lea a semnat un decret prin care autoriza utilizarea de sclavi în Antilele Franceze.

Pământ, sclavi, depozite şi rom au fost "maniile" colonizatorilor albi din Antilele Franceze – colonizatori probabil de origine nobilă sau criminali fugari din Franţa - care, timp de aproape trei secole, s-au îmbogăţit din munca sclavilor (din 1635, anul anexării insulei Martinica la Franţa, până în 1848, când sclavia a fost abolită).

În timpul călătoriei de-a lungul insulei (în maşină nu în barcă!) am descoperit mari zone cu locaţii exclusiviste, pe care le poţi privi doar de departe, case superbe, bărci, maşini de lux, plantaţii de bananieri, iar limba vorbită nu era franceza ci italiana. Italienii bogaţi ocupă o bucată mare a coastei insulei.

Este aproape imposibil de descris pe scurt această insulă magnifică. Dar, cu ajutorul celor câteva fotografii şi a unei descrieri succinte a locurilor vizitate, sper să stârnesc curiozitatea amatorilor de călătorii, a iubitorilor de mare şi de natură.

Saint-Pierre, vechea capitală „ştearsă” de o teribilă erupţie vulcanică a muntelui Pelée, în 1902. Un oraş în care alternează ruinele cu clădirile renovate.

8 mai 1902. O zi în care se desfăşurau alegerile în Martinica şi politicienii la putere se temeau ca nu cumva oamenii din regiunea capitalei Saint-Pierre să părăsească oraşul fără a-şi îndeplini prima îndatorire de cetăţean: votul. Cu toate acestea, vulcanul cunoscut sub numele de Muntele Pelée şi care îşi arunca umbra întunecată asupra oraşului dădea, de câteva săptămâni, semnale de rău augur cu activităţi magmatice şi telurice impresionante. Cenuşa şi lava erau „scuipate”, deja, de zile întregi, dar fără să ajungă deasupra capitalei, situată la aproximativ 12 kilometri de vulcan. Oamenii erau speriaţi, au existat zeci de cazuri de deces din cauza muşcăturilor de viperă, hoarde de animale din pădure veneau la vale pentru ca apoi să se îndrepte spre sud, cu zgomote asurzitoare, agitaţie şi praf ridicat. În cele din urmă s-a întâmplat, la 8 dimineaţa. Vulcanul şi-a vărsat cenuşa, lava incandescentă şi gazul toxic, care au cauzat moartea aproape a întregii populaţii din Saint-Pierre, care nici măcar nu a avut timp să se gândească la o modalitate de scăpare. Câteva minute au fost suficiente pentru a lua viaţa capitalei. Prejudiciul material a fost enorm - focul a cuprins întregul oraş - dar inferior daunelor umane. Au supravieţuit, se spune, doar trei oameni. Unul dintre ei, pe nume Cyparis, era un prizonier, întemniţat într-o celulă solitară, care s-a dovedit salvatoare pentru el.

Vizitarea oraşului Saint-Pierre acum, după mai bine de un secol, este un exerciţiu de memorie nu de arheologie. Este vorba să găseşti urme ale unei vieţi care a fost distrusă şi apoi să le compari cu situaţia actuală. Exerciţiul necesită un anumit grad de flexibilitate, dar merită, pentru că ne dăm seama că, cu toate acestea, Saint-Pierre nu a murit pe 08 mai 1902. Este o scenă care impresionează mai mult decât orice altă ruină, atât prin dimensiunea sa cât şi pentru faptul că singurul lucru rămas este piatra, în timp ce lemnul construcţiilor a dispărut, transformat în cenuşă: scările enorme de acces, care par atât de disproporţionate, par să conducă direct în spatele scenei unui teatru. Poţi vedea, apoi, un perete uimitor de vegetaţie care se ridică imediat în partea din spate a scenei, un zid aproape vertical, mângâiat în partea de sus de magnifici palmieri şi bananieri.

Îţi apar, apoi, închisorile adiacente (cele care i-au salvat viaţa lui Cyparus), avanposturile armatei franceze, casele oamenilor de rând, capele, poduri, pieţe, bursa de valori, cimitirul ... Fiecare loc trăieşte, în esenţă, prin scările de acces ale acestor rămăşiţe, lipsite de componenta lor de lemn, practic lipsite de partea vitală. Baza a rămas, evidenţiată de aceste scări care nu duc nicăieri. Urmele focului sunt încă vizibile şi poate chiar şi cele ale "focului veşnic", pentru cei care nu au ascultat cuvintele experţilor şi nu au avertizat populaţia să se pună la adăpost.... Dar trebuia să se voteze, aceasta dovedindu-se a fi o problemă de viaţă şi de moarte!

Anse Caffard, sclavi pe mare

Punctul stâncos care se învecinează cu West Bay Diamant - şi care continuă spre Rocher du Diamant, unul dintre cele mai mari paradisuri subacvatice din întreaga Martinica - a fost martorul unei întâmplări „criminale”, emblematică în întreaga istorie a politicii de sclavie a „curajoaselor” noastre ţări europene.

La 08 aprilie 1830, în jurul prânzului, o navă face manevre ciudate în apropiere de Piatra Diamond, în faţa golfului numit Anse Caffard. La ora 17 aceasta aruncă ancora în golful periculos. Un rezident, Francois Dizac, care gestiona proprietatea contelui de Latournelle, a încercat în toate modurile să avertizeze comandantul de pericol, dar se pare că acesta a ignorat avertismentul. La ora 23 se aud zgomote asurzitoare în noapte. Dizac se deplasează împreună cu sclavii săi pe plajă şi descoperă rămăşiţele navei, un spectacol oribil, deoarece zeci de oameni au fost ucişi sau răniţi. Bilanţul - 46 de morţi şi 86 de supravieţuitori, toţi africani, toţi sclavi. Deci, o tragedie a sclavilor.

În memoria acestui eveniment dramatic a fost ridicat recent un fel de memorial, evocator şi impresionant prin dimensiunea sa. Acesta este alcătuit din 15 statui uriaşe care reprezintă sclavii, ale căror trunchiuri şi capete din piatră albă ies direct din pământ, privind în jos spre mare, în direcţia de Cap 110, locul cel mai evocator al perioadei de sclavagism (de acolo plecau africanii săraci, capturaţi pentru a munci gratuit). Privesc înainte, cu ochii goi, ochii celor care au avut de suferit sclavia, dar, de asemenea, cu voinţa încăpăţânată de a reacţiona la absurditate.

Aflată în faţa acestui monument nu am încetat să-l fotofrafiez, încercând să surprind marele patos pe care-l emană, precum şi intensitatea culorilor de pe aceste meleaguri şi aceste mări, culori pe care statuile albe le subliniază în mod special. Sper că toţi cei care vor veni să înoate în aceste ape, de prea multe ori colorate de sângele sclavilor, vor vizita şi acest loc ignorat de ghidurile turistice, dar extrem de potrivit pentru a reaminti nedreptatea istorică a europenilor, pentru a reaminti sclavia, această problemă majoră de conştiinţă.

Martinica, o grădină botanică

În lungul tur caraibian, de aproape o lună, am reuşit să vizitez trei grădini botanice, în special în Dominica şi Santa Lucia. S-a dovedit a fi un spectacol extraordinar al unei naturi pur şi simplu prea fantastică şi exuberantă pentru a fi descrisă în câteva fraze.

Jardin de Balata, situată în inima insulei Martinica şi unul dintre locurile cele mai mediatizate de agenţiile de turism, nu dezamăgeşte: colibri, palmieri perfect tăiaţi, o pădure de hibiscus coborâtă parcă dintr-un tablou de Monet. Am pierdut o jumătate de oră pentru a fotografia palmierii, care îmi amintesc de perfecţiunea peisajelor lui Giorgione (pseudonimul pictorului italian Giorgio Gasparini, 1477-1510) cât şi bambuşii de toate mărimile, extraordinarele flori, nuferii şi chiar şi o mică broscuţă în mijlocul acestora (un pic deranjată de prezenţa turiştilor curioşi!). Câteva dintre fotografiile alăturate vă pot introduce în această atmosferă magică.

Cu siguranţă această grădină perfectă este rezultatul talentului artistic al omului care i-a dat naştere, Jean-Philippe Thoze, care se definea ca un colorist al naturii, un compositeur botanique! Şi pe bună dreptate!

Les Salines

Dacă doriţi să încercaţi o plajă, trebuie să mergeţi în partea de sud a insulei şi să vă aşezaţi prosopul în Les Salines, considerată cea mai frumoasă plajă din Martinica. Climatul arid face ca plaja Les Salines să fie adesea însorită, atunci când alte părţi ale insulei nu sunt. Este, fără îndoială, un loc care atrage mulţi turişti în week-end şi de sărbătorile legale, dar este suficient de mare pentru a găzdui pe toată lumea, fără a părea aglomerată.

Plaja îşi trage numele de la „L'Etang des Salines”, marele lac de sare situat în spatele ei. Va trebui să acordaţi mare atenţie copacilor otrăvitori (de obicei marcaţi cu vopsea roşie) care se găsesc, în principal, în partea de sud-est a acestei plaje.

Plajele din nordul insulei, în general, au nisipul de culoare neagră iar apele oceanului Atlantic atrag mulţi turişti iubitori de surf, în căutarea valului perfect.

În Martinica este cald tot timpul anului, cu temperaturi care de obicei ajung la 30°C în timpul zilei. Umiditatea este mai mare în septembrie şi mai scăzută în aprilie. Cea mai bună perioadă pentru a o vizita este în sezonul uscat (februarie-mai). Această perioadă, coincide cu sezonul turistic, astfel încât, preţurile la cazare sunt mai mari iar locurile turistice sunt aglomerate.

Un mic detaliu: berea locală se numeşte Lorrain, însă romul din insulă este mult mai de preferat. În Martinica, aperitivul recomandat este "ti-punch”, făcut cu rom alb, suc de trestie de zahăr şi o felie de lămâie. O altă băutură tipică este "planteur punch", un cocktail cu rom cald şi suc de fructe.

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
sau prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
O presă independentă nu poate exista fără sprijinul cititorilor