Şase invenţii excepţionale, uitate de omenire

Multe legende, povestiri şi manuscrise antice conţin informaţii despre unele realizări tehnice remarcabile de care dispuneau oamenii în diferite epoci istorice îndepărtate. Câteva din aceste invenţii excepţionale au reuşit să supravieţuiască parcursului istoric şi continuă încă şi astăzi să servească societatea modernă, în timp ce altele, regretabil, s-au pierdut definitiv. Am decis să selectăm şi să vă prezentăm şase din cele mai extraordinare exemple inginereşti menţionate în scrierile străvechi care au fost uitate de omenire.

1. Focul grecesc (focul bizantin) – o armă chimică imbatabilă

Focul grecesc este o armă chimică folosită de către bizantini în secolele VII-XII, în timpul marilor bătălii. Este vorba despre un lichid inflamabil care era proiectat prin ţevi de cupru (sifoane) şi care putea să ardă pe apă. Potrivit cronicilor, lichidul putea fi stins doar cu oţet, urină sau nisip.

Lansarea focului se făcea printr-un sistem de conducte care porneau din prora corăbiei bizantine şi se proiecta pe nava duşmană. Odată ce vasul (de obicei o amforă) era deschis, substanţa din interior intra în contact cu aerul, se amorsa şi se turna de pe platforma catargului. Ajungând prin conducte la corabia inamică, o incendia instantaneu. Focul grecesc avea cu adevărat efecte devastatoare, putând să ardă chiar şi sub apă.

Compoziţia exactă a focului grecesc a rămas un secret până astăzi. Deşi există multe speculaţii referitor la unele materiale pe care le-ar fi putut folosi grecii în antichitate, de exemplu colofoniul, nimeni nu poate indica cu exactitate ingredientele şi proporţiile folosite de oamenii acelor timpuri la prepararea focului bizantin.

2. Sticla flexibilă

Manuscrisele străvechi conţin doar trei specificări din care putem afla despre o substanţă numită sticlă flexibilă sau „vitrum flexile”, deşi unii oamenii de ştiinţă continuă să nege cu vehemenţă existenţa unui asemenea fenomen.

Gaius Petronius Arbiter (anii 27-66 î.dC.) a fost primul care a menţionat sticla flexibilă în scrierile istorice. Potrivit înregistrărilor sale, un sticlar i-ar fi prezentat împăratului Tiberius (14-37 î.dC.) un material cu proprietăţi uimitoare. Era vorba despre un phiale (adică un vas de băut roman) din sticlă, care ar fi fost aruncat pe podea în faţa lui Tiberius, dar care nu s-a spart, ci doar s-a deformat. Meşteşugarul a folosit doar un ciocan pentru a-i reda vasului forma iniţială.

Asigurându-se ca nimeni altcineva nu cunoaşte secretul caracteristicilor miraculoase ale sticlei, împăratul Tiberius a ordonat decapitarea sticlarului. Plinius cel Bătrân (anii 23-79 î.dC.) completează relatarea cu faptul că atelierul sticlarului a fost distrus de asemenea, pentru că Tiberius se temea că metalele preţioase să nu se deprecieze masiv odată ce romanii ar fi aflat despre existenţa sticlei flexibile.

Cu câteva secole mai târziu, Dio Cassius, relatează o poveste asemănătoare, descriind-ul pe sticlar ca pe un fel de magician. Potrivit acestuia, recipientul de sticlă s-a spart, iar ”maestrul”, folosindu-şi doar mâinile i-a restabilit integritatea.

Trebuie să menţionăm că sticla flexibilă a fost „reinventată” în anul 2012 de către compania Corning şi poate fi folosită la construcţia panourilor solare şi generaţiilor viitoare de produse electronice şi gadgeturi.

Dacă în timpul Imperiului Roman sticla flexibilă a existat cu adevărat, se pare că această invenţie a precedat cu câteva mii de ani parcursul istoric al omenirii.

3. Un antidot împotriva tuturor otrăvurilor

Se spune că aşa-numitul "antidot universal", menit să acţioneze împotriva tuturor otrăvurilor, a fost creat de regele Mitridates al VI-lea şi perfecţionat apoi de către medicul personal al împăratului Nero. În tinereţe, după asasinarea tatălui său, Mitridates a locuit în deşert timp de şapte ani, îndurând greutăţi severe. În acel timp, a dezvoltat imunitate la otrăvuri prin ingerarea regulată de doze sub-letale. În literatura de specialitate sunt descrise câteva versiuni ale doctoriei magice, însă reţeta originală a substanţei nu s-a păstrat. Aulus Cornelius Celsus a menţionat antidotul în lucrarea sa «De Medicina» şi a numit-o « Antidotum Mithridaticum».

Cercetătoarea Adrienne Mayor, folclorist şi istoric de la Universitatea Stanford, declară că printre ingredientele antidotului universal se numără opiumul, bucăţi de corp de viperă combinate cu doze mici de otrăvuri şi antidoturile la acestea.

Mai târziu, chimistul sovietic, Serghei Popov, a încercat să reproducă o versiune modernizată a acestui compus.

4. Arme pe baza de energie solară

Matematicianul grec Arhimede (287-212 de ani î.Hr.) a creat o armă ce folosea scuturi de bronz lustruit pentru a reflecta şi a focaliza razele solare într-un anumit punct.

În 2004, cei de la „Mythbusters” (Vânătorii de Mituri) au încercat să proiecteze o armă similară în cadrul uneia dintre emisiuni, dar nu au reuşit şi au ajuns la concluzia că aceasta nu a existat în realitate. Mai târziu, în 2005, o tentativă asemănătoare a fost făcută de studenţii de la Institutul Tehnologic din Massachusetts, doar că de data aceasta încercarea s-a încununat cu succes: cu ajutorul sistemului catadioptru tinerii au ars o barcă în portul din San Francisco.

5. Betonul roman

Betonul folosit de vechii romani în construcţii se caracterizează prin rezistenţă sporită şi cu o durabilitate cu mult mai mare comparativ cu betonul din ziua de azi: construcţiile arhitecturale din timpul Imperiului Roman s-au păstrat timp de mii de ani, în timp ce construcţiile moderne dau semne de eroziune chiar după 50 de ani de exploatare.

În ultimii ani, cercetătorii au depus mult efort pentru a afla care era ingredientul secret al betonului roman şi au constatat că acesta era cenuşa vulcanică.

6. Oţelul de Damasc

În Evul Mediu, în Orientul Mijlociu oamenii produceau lame de cuţit şi săbii din oţel de Damasc. Pe lângă faptul că acestea erau foarte dure şi rezistente la rupere, puteau fi uşor reconstruite în caz de distrugere. Înainte de revoluţia industrială se afirma că oţelul de Damasc era cel mai rezistent metal cunoscut de omenire, dar în prezent, existenţa acestuia este adesea contestată.

O susţinătoare a ştiinţei alternative, cercetătoarea Chris Hurst, susţine că la fabricarea unor asemenea lame de cuţit şi săbii se folosea un fel de nanotehnologie – adică materialele, în procesul de producţie a oţelului, interacţionau la nivel cuantic şi în interior se forma o structură de nanotuburi de carbon, care îi ofereau o rezistenţă excepţională.

Metoda originală de manufacturare a acestui tip de oţel s-a pierdut. Deşi aliajele moderne le depăşesc cu mult pe cele folosite la producerea săbiilor antice, cercetătorii sunt de părere că doar reacţiile chimice la nivel microscopic care ar fi avut loc în procesul de producţie le puteau conferi lamelor asemenea proprietăţi extraordinare. Unii experţi speră să mai descopere nanotuburi similare în alte relicve ale trecutului, pentru ca acestea le-ar putea oferi posibilitatea oamenilor de ştiinţă să afle răspunsurile la multe întrebări care îi preocupă.

Ne oprim aici cu enumerarea realizărilor tehnice remarcabile din antichitate, însă aceasta poate continua cu multe alte exemple, invenţiile excepţionale antice continuând să atragă şi astăzi atenţia cercetătorilor.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.