Povestea vorbei: A fost odată ca niciodată

Ca să-i facă atenţi pe ascultători, mai târziu pe cititori, că relatarea care urma privea personaje şi întâmplări ieşite din comun, povestitorul începea cu formule incitante, astfel că unii se puteau gândi că faptele sunt născocite, iar alţii că sunt adevărate, dar excepţionale.

Cel mai cunoscut prolog de basm sau de snoavă este „A fost odată ca niciodată”, continuând uneori cu „că, de n-ar fi, nu s-ar povesti”. Formulele sunt intenţionat ambigue, lăsându-i pe receptori să hotărască singuri dacă istoria prezentată este adevărată sau nu. Importante, de fapt, erau doar învăţăturile deprinse din naraţiune.

În principiu, copiii credeau ce li se povestea, adulţii fiind desigur mai sceptici. Povestitorul îşi lua oricum măsuri de precauţie, sub o mască hazlie, ca să nu-l creadă lumea mincinos cu intenţie: „Şi eu luai o poveste de coadă ş-o ţipai la noi în ogradă, ş-o bătui bine, bine, să mă-nveţe şi pe mine. De atunci eu nu minţesc cum se minţeşte, ci minţesc de pârlesc, că în lume aşa se trăieşte”.

Iată cum începe cel mai profund basm popular românesc din toate timpurile, „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, cules de Petre Ispirescu:

„A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti, de când făcea plopuşorul mere şi răchita micşunele, de când se băteau urşii în coade, de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrâţindu-se, de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului, de ne aducea poveşti, de când se scria musca pe perete, mai mincinos cine nu crede”.

La fel ca povestitorul popular, Mihai Eminescu începe şi el „Luceafărul” cu formula consacrată:

A fost odată ca-n poveşti,

A fost ca niciodată...

La urma urmelor, ce-o fi vrut poetul să spună cu adevărat?