Povestea vorbei: Răbdări prăjite

Cum, de obicei, românul face haz de necaz, aşa face şi în privinţa foamei, prin imagini care mai de care mai fistichii. De pildă, despre cel ce rabdă de foame se spune că se hrăneşte cu răbdări prăjite, iar masa lui are trei feluri de mâncare: foame, poftă şi sare. Tot el ar mânca şi cu ochii.

Foamea nu are oprelişti şi-l goneşte şi pe lup din pădure. Mai tare şi mai vrăjmaşă jiganie decât foamea nu este. De foame, până şi arhimandritul fură, iar flămândului şi o bucată de mămăligă rece i se pare plăcintă. Numai un ticălos îi dă flămândului o scobitoare.

Vorbele nu potolesc foamea. De foame, mănânci şi mere sălbatice sau pere pădureţe. Foamea este cel mai bun bucătar. E mare necaz când foamea nu-ţi dă răgaz. Celui flămând, pe trezie i se lipeşte burta de spinare, iar în somn visează că mănâncă. El nu se mai împiedică de bunele maniere, căci cu ruşinea sau cu bunătatea mori de foame.

În dreptul unui sărac sau al casei sale, se spune: aici şi-a rupt foamea gâtul. Foamea nu te lasă, chiar dacă nu ai ce să mănânci. Când burta e plină, priveşti pe toată lumea ca pe ochii din cap; când burta e goală, îi vezi pe toţi ca sarea în ochi. Orezul nu caută burta, burta caută orez.

Nimeni nu a venit pe lume ca să moară de foame. Cât trece cioara peste gard, copilul flămânzeşte. Muma cea bună nu-i întreabă pe copii de le e foame. Aproape firesc, sătulul nu-i crede celui flămând. Ţiganul cântă sau fluieră de foame. Tot aşa, se spune, ţiganul mănâncă atunci când are, românul când îi e foame. Goliciunea înconjură, dar foamea dă de-a dreptul. Lenea te lasă muritor de foame.

În mitofolclorul românesc, divinitatea foamei şi a foametei este celebrul Flămânzilă, care, oricât ar mânca, nu se satură niciodată. Cum se ştie, acesta a fost descris cu mare artă de Ion Creangă, în „Povestea lui Harap Alb”: „Şi mergând ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie şi mai mare: o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. – Ei apoi, să nu bufneşti de râs? zise Harap Alb. Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd ochii. Pesemne c-aista-i Flămânzilă, foametea, sac fără fund, sau cine mai ştie ce pricopsală a fi, de nu-l mai poate sătura nici pământul. (...)

Şi atunci, unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba de pâine şi câte o ialoviţă întreagă, şi răpede mi ţi le-a înfulicat şi le-a forfăcat, de parcă n-au mai fost. (...) După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame, şi a zvârli cu ciolane în oamenii împărăteşti care erau acolo de faţă”.

Uneori, pe nedrept sau nu, căci nu doar leneşii n-au ce mânca, se spune: Lenea e cucoană mare, care n-are de mâncare.