Morsi, noul Erdogan al Egiptului

La un an de la alegerea sa ca preşedinte, Mohammed Morsi se confruntă cu proteste ample de stradă similare cu cele din Turcia. Ca şi lui Erdogan, i se cere demisia iar societatea este tot mai polarizată, între susţinătorii şi contestatarii săi. Chiar dacă motivele sunt diferite, există şi similitudini.

Actuala rebeliune împotriva preşedintelui Morsi şi a Frăţiei Musulmane este motivată de percepţia larg răspândită în segmentul secular şi liberal al populaţiei egiptene că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită. Noii protestatari din Cairo, Alexandria, Port Said şi alte oraşe acuză incapacitatea Frăţiei Musulmane de a guverna ţara eficient, de a redresa economia şi de a asigura securitatea cetăţenilor.

Situaţia economică s-a deteriorat iar recenta criză a lipsei de benzină a dus la o nouă izbucnire a revoltei populare. Cozi uriaşe de maşini, camioane şi motociclete s-au format la puţinele benzinării unde se putea alimenta. Oamenii nervoşi după ore în şir de aşteptat au dat vina pe preşedintele Morsi căruia i-au reproşat că nu ştie să conducă ţara. Nici reacţia miniştrilor săi care au acuzat o paranoia a presei şi activitatea celor care vând combustibil pe piaţa neagră pentru criza benzinei n-a fost de natură să îmbunătăţească lucrurile.

Ca şi Erdogan, Morsi i-a acuzat pe actualii demonstranţi de subminarea procesului democratic. Şi el a invocat legitimitatea sa izvorâtă dintr-un proces electoral democratic ca un panaceu, şi-a mobilizat susţinătorii să organizeze contramanifestaţii care să arate că se bucură de susţinere şi a ordonat forţelor de ordine să folosească gaze lacrimogene împotriva protestatarilor. Ce-i drept protestatarii nu erau atât de paşnici ca în Turcia, ci au atacat şi incendiat sediile Frăţiei Musulmane din Cairo şi alte oraşe.

O altă similitudine între Morsi şi Erdogan este că amândoi au o agendă islamistă pe care o importantă parte a societăţii o respinge. Morsi şi Frăţia Musulmană au elaborat o Constituţie inspirată de principii islamice care limitează drepturile civile şi au ignorat cererile opoziţiei în procesul de elaborare. Ei au acaparat încet-încet toată puterea în stat, ignorând opoziţia, dar şi cererile populaţiei.

Totuşi există şi o diferenţă majoră între preşedintele egiptean şi premierul turc. Premierul turc a reuşit de-a lungul mai multor ani să slăbească considerabil puterea armatei în politica turcă. Apărătoarea establishmentului kemalist şi secularist, armata a fost scoasă de liderul AKP aproape de tot de pe scena politică prin trecerea în rezervă sau arestarea unor generali influenţi, acuzaţi de tentative de lovitură de stat pentru a răsturna guvernul AKP. Erdogan a beneficiat şi de sprijinul popular şi a aplicat politica sa de provocări constante şi directe pentru a elimina acest adversar periculos. Şi a reuşit.

În Egipt în schimb, Morsi a părut să repurteze o mare victorie asupra Consiliului Suprem al Forţelor Armate (SCAF), care a guvernat ţara provizoriu după căderea lui Mubarak, prin faptul că l-a trecut în rezervă pe influentul mareşal Tantawi şi alţi generali şi a reuşit să blocheze tentativele armatei de a-şi ancora impunitatea, privilegiile şi lipsa oricărui control al preşedintelui asupra sa în Constituţie. Ba chiar i-a oprit să-şi aroge puterea de a legifera.

După această victorie a preşedintelui egiptean, armata a rămas o vreme în umbră, dar acum a revenit, favorizată de furia populară anti-Morsi, şi i-a dat preşedintelui un ultimatum pentru ca să împartă puterea cu opoziţia. Într-un comunicat foarte vag, SCAF i-a cerut preşedintelui Morsi să satisfacă cererile populaţiei în 48 de ore, în caz contrar generalii urmând să impună propriul plan de ieşire din criză.

Ca şi Erdogan, Morsi i-a acuzat pe actualii demonstranţi de subminarea procesului democratic. Şi el a invocat legitimitatea sa izvorâtă dintr-un proces electoral democratic ca un panaceu, şi-a mobilizat susţinătorii să organizeze contramanifestaţii care să arate că se bucură de susţinere şi a ordonat forţelor de ordine să folosească gaze lacrimogene împotriva protestatarilor.

Armata ar putea profita astfel de divizarea din societatea egipteană pentru a se prezenta ca singura alternativă capabilă să conducă ţara acolo unde şi islamiştii au ignorat cererile poporului şi au eşuat să asigure securitatea cetăţenilor. Chiar dacă neagă că ultimatumul ar fi o încercare de lovitură de stat este clar că singura revendicare concretă a protestatarilor este demisia lui Morsi, iar armata este dispusă să le dea acestora o mână de ajutor în acest sens şi eventual să preia apoi conducerea.

Totuşi generalii n-au uitat că cei care îi cer astăzi demisia lui Morsi sunt cei care le cereau lor în stradă să lase puterea înainte şi după alegerile prezidenţiale. Interesant este că Frontul Salvării Naţionale, o coaliţie de 30 de formaţiuni de opoziţie egiptene, a cerut implicarea armatei în forţarea demisiei lui Morsi.

Oricum generalii s-au bucurat când au putut să paseze povara guvernării către Morsi şi Frăţia Musulmană, păstrând totodată o poziţie avantajoasă ca actor inconturnabil curtat de toate forţele politice. Chiar şi cu Frăţia Musulmană la conducerea ţării, armata a menţinut un control semnificativ asupra chestiunilor de securitate naţională, şi-a păstrat puterea de a-şi decide bugetul şi continua să se bucure de scutiri de taxe care-i fac profitabile afacerile.

Pe fondul deşirării statului, a creşterii criminalităţii şi violenţelor şi a pierderii dramatice de popularitate a preşedintelui Mursi, reintrarea în politică ar putea fi răul cel mai mic pentru generali. Armata care tot cântă refrenul stabilităţii nu vrea însă să rişte un scenariu de tip Algeria, unde o lovitură de stat a armatei a blocat victoria electorală a islamiştilor şi a dus la un război civil prelungit.

Generalii egipteni ar putea încerca să medieze formarea unui guvern interimar agreat de toate formaţiunile care să administreze ţara până la noi alegeri, dar este greu de imaginat cine ar putea să-l formeze şi să-l conducă, date fiind divergenţele profunde dintre islamişti, salafişti şi opoziţia secularistă. Frăţia Musulmană şi Morsi nu au niciun interes să împartă puterea cu opoziţia pe care o consideră o minoritate redusă care vrea să răstoarne un lider ales. Din nou acceaşi concepţie ca a premierului turc. Morsi ar trebui deci să-i ceară lui Erdogan nişte sfaturi de neutralizare a rolului armatei în politică. Că tot se vorbeşte despre Frăţia Musulmană ca adeptă a modelului AKP.