Mitologie românească: Argintul

Graţie strălucirii sale netrecătoare, argintului i se atribuie şi astăzi calităţi magice benefice, inclusiv în obiceiurile populare româneşti. Exemplele sunt nenumărate.

Astfel, în judeţul Vâlcea, arginţii, adică banii de argint, strânşi la nuntă se dădeau în mâna miresei, după ce naşul punea în legătură puţină sare şi niţel vin peste ei, ca să aibă însurăţeii noroc toată viaţa.

Tot în Vâlcea, mama, înainte de a îmbrăca pruncul cu o cămaşă sau cu o haină nouă, pentru a-l feri de vrăji şi făcături şi pentru a fi sănătos, voinic şi norocos, petrecea prin cămaşă sau prin haină un ban de argint, pe care îl introducea prin guler, prin mânecă şi pe platcă.

Cei cărora nu le trăiau copiii strângeau de la nouă case „neprimenite” bani de aur şi de argint, din care făceau un cercel, pe care-l agăţau în urechea dreaptă a nou-născutului, în nădejdea că nu va mai muri.

Chiar şi astăzi, banii de argint sunt întrebuinţaţi frecvent în obiceiurile de nuntă. Astfel, în Ţara Moţilor, înainte de sosirea mirelui, mireasa se retrage cu prietenele ei într-o odaie, şi acestea o „gogesc”, exprimându-şi în cântece părerea de rău pentru despărţirea de ea, de „trecerea” ei în rândul nevestelor. Apoi naşa intră în încăpere şi-i dăruieşte monede de argint, care reprezintă „răscumpărarea miresei de la prietenele ei”.

Înainte de a se urca mireasa în car, tatăl ei ia un pahar, îl înfăşoară cu o năframă de mătase, îl umple cu vin şi pune în el un ban de aur sau de argint. În pragul uşii, mireasa închină paharul către mama ei, apoi mama către mireasă şi aceasta către mire, care bea vinul, iar banul îl păstrează în gură până când iese din curte.

Mireasa sărută mâna tatălui ei, care o prinde în braţe şi-o sărută pe obraji, îi dă un ban de argint sau de aur, pe care mireasa îl bagă într-un colţ al batistei. După ce tatăl îi vorbeşte încet la ureche, o petrece pe mireasă la car. Foarte răspândit este şi obiceiul de a se pune un ban de argint în vasul cu apă cu care se stropesc nuntaşii şi de a se arunca bani în acel vas.

Cele mai multe descântece româneşti se sfârşesc cu o formulă prin care descântătoarea urează bolnavului să se vindece, să rămână „curat, luminat”. Atributele „curat” şi „luminat” sunt însoţite de foarte multe comparaţii, dintre care cea mai răspândită este aceasta:

Curat,

Luminat,

Ca argintul strecurat.

În jurul acestei formule s-a format o droaie de variante. Astfel, pe lângă sintagma „ca argintul strecurat” se adaugă şi o a doua comparaţie, care o întăreşte pe cea dintâi, precum urmează:

Ca din cer picat; /

Ca Maica Domnului din cer; /

Ca argintul strecurat,

Ce din cer Maica Precista l-a lăsat; /

Ca argintul strecurat,

Ce Dumnezeu l-a lăsat; /

Ca argintul strecurat,

În grija Maicii Preciste dat şi lăsat; /

Ca argintul strecurat,

Ca din ceasul ce l-a născut,

Ca poala Sântei Mării; /

Ca argintul strecurat,

Cum Maica Precista l-a lăsat

Şi naşul său l-a botezat; /

Luminat,

Strecurat,

Ca argintul curat,

Ca poala Sfintei Maice Maria; /

Ca argintul strecurat,

Ca Soarele răsărit,

Ca busuiocul înflorit; /

Ca argintul strecurat,

Ca florile înflorit,

Ca altoile altoite,

Cum este de la Dumnezeu lăsat; /

Ca argintul strecurat,

Ca steaua din cer,

Ca roua de pe pământ,

Cum l-a lăsat Domnul Sfânt!

Sunt descântece cu formula finală astfel: „Ca argintul din poala Maicii Domnului lăsat”, iar în unele, în loc de „argintul strecurat” se pomeneşte de „argintul lămurit”.

În lumea vegetală, există şi arginţica-de-pădure, întrebuinţată în medicina populară ca buruiană de leac. Despre arginţica-de-pădure se crede că este eficace numai planta ruptă când a fost văzută pentru prima oară în anul respectiv.

În basmele româneşti, palatele şi pădurile sunt deseori de argint. Mai mereu, în creaţiile autorilor anonimi sau ale celor cunoscuţi, argintul simbolizează culoarea alb-strălucitor. De pildă, în comuna Balaciu, din judeţul Ialomiţa, unui lăcaş de cult, cu zidurile a căror strălucire se vede de departe, i se spune Mânăstirea de Argint, fiind înconjurat de o mulţime de legende.

În acelaşi sens, în judeţul Neamţ, în preajma Mânăstirii Văratec, unde este înmormântată şi iubita lui Mihai Eminescu, există şi un crâng de mesteceni, numit de localnici Pădurea de Argint, care i-a inspirat poetului naţional aceste celebre versuri din poemul „Călin (File din poveste)”:

De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Şi-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.

Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet...