Mitologie română: Cositorul şi argintul viu

Staniul sau cositorul, popular zis şi costor, este un metal alb-argintiu, maleabil şi ductil. Se obţine din casiterită, prin reducere cu cărbune. Se întrebuinţează mult în aliaje şi la acoperirea altor metale, pentru a le proteja împotriva coroziunii.

Cositorul este cunoscut încă din Antichitate, şi de atunci se foloseşte, inclusiv de români, atât în magia albă cât şi în cea neagră. Iată un descântec din Roşiorii de Vede, unde metalul este rugat să ajute bolnavul:

Costor,

Vostor,

În tigaie te-am pus,

Pe tine te-am topit,

Şi oamenii i-ai lecuit;

Şi te-am pus la N.

Să-i scoţi durorile,

Junghiurile,

Fiorurile,

Cuţitele,

Săgeţile,

Târomeala,

Fârşeala,

Ameţeala (...)

Într-un descântec din Cioroiu, fostul judeţ Romanaţi, asistăm la lupta dintre două metale: cositorul, agent benefic, şi argintul viu, cum i se spune popular mercurului, agent malefic:

Cum se topeşte cositorul,

Aşa să se topească boala,

Dorul, gâlcile, bubele,

Ameţelile, fârşelile, pirotelile!

De-o fi argintul viu din Sfinte

Sau de mână de om,

Sfintele să-şi aducă aminte,

Să-l lecuiască,

Să-l izbăvească!

Într-un descântec din Gresia, judeţul Teleorman, cel descântat este trimis la biserică, dar, pentru orice eventualitate, i se zice şi de cositor:

La biserică l-am mânat,

Să cază la daruri cel bolnav!

Dar de-o fi, de-o fi de la femeie dat,

Ea te-a sorocit mai îmblânzit,

Eu te întorc mai amărât;

Ea te-a sorocit cu una, cu două,

Eu te întorc cu şapte, cu nouă,

Să te duci cu câinele alătrând,

Cu broaştele orăcăind

Şi cu şerpii dârâind,

Să te faci un leu-paraleu,

Să te pui în beregăţi

Unde sufletul iese des!

Toţi costărarii te cumpărară,

Toate căldările, tingirile te spoiră;

Tot aşa să se spele trupul lui N.!

Nouă păsărele venia,

Sfânta Miercuri le chema,

De leacuri le întreba,

La Puntea Raiului le trimitea.

Acolo ierburile să-nverzească,

Vitele să pască,

Iar N. să se tămăduiască,

De spurcat, de Sfinte, de boală şi de altele!

În limba tracilor, cositorul era numit GASTOR „Strălucitor; Fierbinte; Iute”, de unde limba română a moştenit şi guşter, precum şi unul dintre numele populare ale lunii august, gustar.

Mercurul, zis popular argint viu, este un metal lichid, de culoare alb-argintie, cu luciu puternic, destul de volatil, care se găseşte în natură sub formă de sulfură (cinabru) şi mai rar în stare nativă. În combinaţii, funcţionează mono- şi bivalent, cu unele metale formând aliaje numite amalgame.

Tracii îi spuneau mercurului MERG-URIUS „Înainte-Mergătorul”, cum era şi unul dintre supranumele marelui profet Ion-Orpheus. De aici şi de la aspectul său lichid, neobişnuit între metale, vin şi credinţele în forţa sa magică, răspândite la toate popoarele europene încă din Antichitate.

Argintul viu era întrebuinţat, în medicina tradiţională, pentru tratamentul sifilisului, numit popular argint, cel perit sau sfreanţ. Pentru farmecele de dragoste sau pentru a provoca răul unui duşman, argintul viu se mai foloseşte şi în prezent! Iată un impresionant descântec de argint viu, din Bogdăneşti, judeţul Vâlcea:

Tu, argintule,

Ruginitule,

Coclitule,

Eu te sorocesc

Şi te rânduiesc

Să umbli de la trei zile la opt,

Prin toate oasele,

Prin toate vinele,

Prin toate încheieturile.

Să scoţi argintul,

Faptul şi datul

Cu toate cuţitele,

Cu toate junghiurile!

Iar dacă n-ăi ieşi şi n-ăi pleca,

Cu mătura te-oi mătura,

Din toate oasele lui N. te-oi scutura,

Cal roşu să te faci,

Cu argint din oasele lui N. să te baţi,

Să te baţi, să-l biruieşti,

De la trei zile până la opt să-l scoţi!

Tu, argint cu dătătură,

Tu, argint cu legătură,

De la surate,

De la cumnate,

De la prietene,

De te-or fi luat pe curvie,

De te-or fi luat pe hoţie,

Pe unt,

Pe ţesut;

Iar dacă n-ăi ieşi şi n-ăi pleca,

Cu mătura te-oi mătura,

Din toate oasele lui N. te-oi scutura,

Cal roşu să te faci (...)