Istoria Presei (IX)

În România postdecembristă

Peste evenimentele petrecute în Decembrie 1989, ca şi peste cele din primii ani ai ultimului deceniu din veacul trecut – din mileniul trecut! – nu s-a aşternut încă nici liniştea, nici uitarea, iar punctele de vedere asupra lor diferă, până la a fi chiar opuse. Din fericire, colecţiile principalelor ziare de atunci, în biblioteci, în case particulare, mărturii de primă sursă despre presa vremii, pot fi răsfoite de cei interesaţi, mai ales că ele reflectă şi situaţia politică, social-economică şi culturală a României postdecembriste. Scripta manent!

Cum am scris în episodul precedent, din primele zile ale Revoluţiei, ziarul ”România liberă” a dat tonul unei orientări democratice ferme, echipa redacţională dovedind un curaj excepţional, dar şi un desăvârşit profesionalism, ziarul ajungând în anul 1990 la un tiraj de 1.500.000 de exemplare. Din primele zile, s-au întors în redacţia din care fuseseră excluşi de partid şi de Securitate, ziariştii ce plătiseră scump atacurile asupra regimului Ceauşescu - Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Tia Şerbănescu şi Ştefan Niculescu Maier – alături de ei venind să uceniceasă şi să se afirme noi ziarişti, care nu fuseseră nici ei intoxicaţi de propaganda comunistă de până în 1989.

Ani întregi, ”România liberă” a fost ca un ghimpe în coastele lui Ion Iliescu şi ale acoliţilor săi. În tulburea iarnă de la începutul anului 1990, când cei ce puseseră mâna pe puterea politică au hotărât să transforme Frontul Salvării Naţionale (FSN) în partid, au avut loc numeroase proteste ale celor care nu doreau ca ţara să se mai întoarcă la comunism. Imediat, Ion Iliescu şi mâna lui dreaptă, Petre Roman, au recurs la mijloace folosite la comunizarea României, în anul 1945, şi a organizat o contramanifestaţie. Au fost aduşi mii de muncitori, ”care să apere democraţia”. Cu ajutorul instigatorilor, au izbucnit incidente violente.

În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, 5.000 de mineri din Valea Jiului au fost chemaţi la Bucureşti. Lor li s-au adăugat alte mii de muncitori, aduşi de pe platformele industriale din Bucureşti. Opozanţii lui Iliescu au fost agresaţi psihic şi chiar fizic. Tot atunci, sediul ”României libere” a fost devastat, iar minerii i-au împiedicat pe tipografi să tipărească ziarul care era cea mai puternică voce prin care se putea exprima Opoziţia democratică. Aşa-zisele ”mineriade”, organizate de disperatul Iliescu, din eşalonul doi al conducerii Partidului Comunist Român (PCR), erau abia la început.

Din primele zile ale Revoluţiei din Decembrie, ziarul ”Scânteia”, oficiosul PCR şi-a schimbat denumirea mai întâi în ”Scânteia poporului”, iar apoi în ”Adevărul”, comitetul redacţional rămânând iniţial acelaşi. În afară de sloganele şi articolele împotriva ”odiosului dictator” şi a ”sinistrei sale soţii”, cum le spunea toată lumea atunci, politica editorială a ”Adevărului” a continuat principial linia ”Scânteii”, ziarul adoptând puncte de vedere critice în raport cu Opoziţia anticomunistă din România.

Ziariştii de la ”Adevărul”, unii deveniţi între timp mari analişti politici şi predicatori ai moralei !), preamăreau politica lui Iliescu, înfierându-i cu mânie proletară pe toţi cei care nu-l agreau pe acesta. Cum era de aşteptat, şi ”Fenomenul Piaţa Universităţii” a iscat în redacţia ziarului reacţii furibunde, scrise într-un limbaj suburban, de multe ori de extrema stângă, exact ca predecesorii lor de la ”Scânteia”.

Bineînţeles că ”Adevărul” era pe atunci antimonarhist, terfelindu-l pe regele Mihai I, ca la uşa cortului, cu minciuni abjecte, ori de câte ori acei ziarişti de modă veche aveau prilejul. Un exemplu de reacţie bolnavă a celor de la ex-”Scânteia” este articolul, semnat de Sergiu Andon, cu titlul ”Fir-ai al naibii, Majestate!”. Acest Andon avea să devină deputat al Partidului Conservator şi avocat al lui Dan Voiculescu în procesul în care acesta a fost acuzat că a fost colaborator al Securităţii, sub numele conspirativ ”Felix”. Cine se aseamănă se adună, nu?

Tot în primele zile de după Revoluţia din Decembrie, ziarul ”Scânteia tineretului” şi-a schimbat denumirea în ”Tineretul liber”, iar ”Informaţia Bucureştiului” – în ”Libertatea”. Au apărut atunci foarte multe publicaţii noi, pe care foarte mulţi cititori, dornici să mai citească şi altceva decât până în 1989, le aşteptau cu nerăbdare dimineaţa şi le cumpărau pe toate!

Din nefericire, în anul 1990, la 8 iunie, cu aprobarea lui Petre Roman, a apărut şi cea mai abjectă revistă din epocă, ”România Mare”, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor, care a întemeiat şi un partid omonim cu publicaţia sa. Vadim fusese unul dintre cei mai zeloşi poeţi de curte ai Ceauşeştilor, precum şi mâna dreaptă a lui Eugen Barbu la revista ”Săptămâna”, din a cărei redacţie au fost izgoniţi amândoi de ceilalţi angajaţi, în zilele Revoluţiei.

Furios şi speriat de schimbările petrecute în societatea românească, cu voia sau fără voia lui Ion Iliescu, Vadim Tudor s-a repezit asupra opozanţilor noii puteri, şi mai ales asupra foştilor dizidenţi şi deţinuţi politici, aruncând asupra lor cele mai absurde învinuiri, cele mai josnice minciuni despre viaţa lor personală, de cele mai multe ori într-un limbaj obscen, pentru care nu a plătit nici până acum. În schimb, el aprecia Securitatea, după cum se vede şi dintr-o declaraţie publică, pe care a făcut-o în calitate de senator, consemnată în ”Obiectiv de Suceava”, septembrie 2006: ”După 1965, momentul la care au fost eliberaţi din temniţă deţinuţii politici, Securitatea a fost cea mai patriotică instituţie din România. Mă gândesc serios să o reînfiinţez. Când voi ajunge la putere, am să o reînfiinţez”.

”România liberă”, pe care Vadim şi alţii ca el o urau de moarte şi căreia Iliescu îi spunea ”o anumită parte a presei”, a rămas ani de zile cel mai important ziar democratic, având de luptat nu doar cu neo-comuniştii de la putere, nu numai cu ziarele aservite aceleiaşi puteri, dar şi cu alte mijloace de comunicare în masă, cea mai veninoasă dintre acestea fiind Televiziunea Română.

Văzându-se nepedepsiţi pentru proslăvirea Ceauşeştilor şi pentru seriile de minciuni servite zilnic populaţiei până la Revoluţie, şefii şi ceilalţi angajaţi ai TVR s-au pus necondiţionat în slujba echipei Iliescu, având un impact deosebit asupra românilor, mai ales că programul 1 acoperea tot teritoriul ţării.

Criticând zi şi noapte opozanţii, transmiţând din Piaţa Universităţii numai imagini trucate în studio, ca pe vremea foştilor lor stăpâni, şi lăudându-i până la greaţă pe Iliescu şi acoliţii lui, redactorii şi crainicii Televiziunii naţionale, de la începutul anilor ’90, poartă într-o foarte mare măsură vina, de neiertat vreodată, pentru rămânerea în urmă a României faţă de celelalte ţări ex-comuniste, pentru promovarea ideologiei neo-comuniste, şi pentru prelungirea la nesfârşit a perioadei de tranziţie, o tranziţie la umbra căreia eşalonul doi al PCR şi foştii securişti şi-au întărit puterea politică şi, prin jaf, cea economică, în dauna marii majorităţi a populaţiei.

Concurenţa pentru TVR a apărut totuşi, în câţiva ani, odată cu primul post de televiziune particular, Pro TV, urmat şi de altele, care au reuşit să ducă la un echilibru, încă fragil, între presa democratică şi cea care se opune progresului societăţii româneşti. Cum acest documentar nu şi-a propus şi nici n-ar fi putut să fie exhaustiv, istoria presei rămâne în continuare de discutat şi de scris, iar cititorii, contemporani cu presa de astăzi, o pot judeca şi selecţiona ei înşişi.