Istoria Presei (V)

La Belle Epoque

Titlul de La Belle Epoque, însemnând în franceză ”Frumoasa Epocă”, îi este acordat perioadei celor 30 de ani de dinaintea Primului Război Mondial, cu referire specială la atmosfera culturală şi artistică din Europa, mai rar la cea din America de Nord. O restrângere formală a răstimpului zis ”La Belle Epoque” nu există, dar cel mai adesea este avut în vedere segmentul dintre 1884 şi 1914. Manifestarea emblematică a ”Frumoasei Epoci” a fost Expoziţia Universală de la Paris, desfăşurată în anul 1900, la care standul României s-a bucurat de un mare succes.

Aflată pe atunci în plină modernizare, ţara noastră se încadrează şi ea, firesc, în ”La Belle Epoque”, sub oblăduirea marelui rege Carol I, a cărui domnie a durat exact până la sfârşitul acestei perioade. Poate fi doar o întâmplare, dar exact în anul în care se consideră că începe ”Frumoasa Epocă”, la 20 august apărea, la Bucureşti, unul dintre primele cotidiene de informaţie româneşti, ”Universul”. A fost întemeiat de Luigi Cazzavillan, un ziarist italian venit în Vechiul Regat al României din anul 1877, în calitate de corespondent de război.

Celebrul ziar a apărut în două etape, cu o pauză în Primul Război Mondial, şi anume: 20 august 1884 – 5 noiembrie 1916 şi 30 noiembrie 1918 – 20 iulie 1953. Pe prima pagină, lângă titlu, erau două vignete, statuia lui Mihai Viteazul şi un dorobanţ în stânga, şi respectiv statuia lui Ştefan cel Mare în dreapta, şi două devize: ”Dreptate pentru toţi”, în stânga, şi ”Toţi pentru dreptate”, în dreapta. Subtitlul a fost ”Foaie politică ilustrată”, apoi ”Curierul dimineţii”, înlocuit cu ”Cele din urmă ştiri din lumea întreagă”, care a rămas pentru în 1953.

Unul din motivele succesului ziarului a fost că apărea dimineaţa, în vreme ce celelalte cotidiene apăreau după-amiaza, iar altul a fost introducerea rubricii ”Faptul divers”, în paginile sale, lucru ce i-a mărit tirajul. ”Universul” a fost unul dintre primele ziare româneşti care a introdus mica publicitate, prin rubrica specială intitulată ”Micul anunţător”. Fiind conectat la condiţii de imprimare şi de difuzare moderne – rotativă, servicii telegrafice directe – cotidianul ”Universul” a fost un înaintaş al presei de marcă industrială.

La 1 noiembrie 1937, ziarul ”Vestitorul” scria următoarele: ”Universul a ajuns ziarul cel mai popular graţie destoiniciei întemeietorului său, Luigi Cazzavillan. El l-a ieftinit, i-a înmulţit rubricile, a dezvoltat reportajul, l-a pus la îndemâna celor mulţi cu o uimitoare repeziciune. Pe timpul celebrului proces Dreyfus, el îşi instalează legătură directă cu Parisul pentru a aduce în aceeaşi zi ştirile ce pasionau mulţimea. A instituit şi premii de cercei, braslete, ceasornice etc. pentru abonaţi; în acest chip ajunsese să aibă de pildă, într-un orăşel ca Mizilul, peste o mie de abonaţi”.

Ziarul ”Universul” a editat suplimentele: ”Ilustaţiunea română”, ”Universul copiilor”, ”Universul literar”, ”Universul ilustrat”, ”Universul”, ”Duminica Universului”, ”Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor”, ”Hoţul”, precum şi o colecţie de romane şi diverse alte scrieri de autori români şi străini.

O deosebită importanţă pentru presa noastră a avut-o Pasajul Român, din Bucureşti, construit de Frederic Bossel, proprietarul Casei Bossel, care a învelit cu un acoperiş de sticlă galbenă o străduţă perpendiculară pe Podul Mogoşoaiei, azi Calea Victoriei, ce cobora spre strada Ştirbey Vodă, azi Ion Câmpineanu. Pasajul a fost inaugurat în 1859, iar C. A. Rosetti şi-a instalat îndată acolo redacţia ”Românul”, iar de la numele acestei redacţii şi-a luat şi pasajul numele de Pasajul Român.

Pe lângă tipografia lui C. A. Rosetti, în 1864, Carol Gobl, Walter şi Petre Ispirescu întemeiază aici ”Tipografia Lucrătorilor Asociaţi”, unde ultimul publică revistele ”Tipograful român” şi ”Unirea Democratică”. Aceeaşi tipografie a tipărit şi ”Claponul” lui I. L. Caragiale. La etajele superioare se aflau redacţiile ziarelor celor mai importante din Bucureşti, unele continuând să apară şi în ”La Belle Epoque”.

Pe lângă redacţia ”Românul”, aici existau şi redacţiile ziarelor ”Buciumul”, al lui Cezar Bolliac”, ”Dâmboviţa” lui Dimitrie Bolintineanu, ”Reforma” şi ”Naţionalul”. Tot aici erau redacţiile ziarelor umoristice, tolerate de constituţionalul nostru rege Carol I: ”Sarsailă”, urmat de ”Nichipercea”, publicate de N. T. Orăşanu, ”Ţânţarul” lui C. A. Rosetti, ”Claponul” lui I. L. Caragiale, ”Ghimpele” lui T. I. Stoenescu şi ”Satyrul” lui B. P. Hasdeu. Aceste ziare, în număr destul de mare, erau sarea şi piperul ”Frumoasei Epoci”, într-o ţară care n-a dus niciodată lipsă de umor.

Plină de succes a fost pe atunci şi revista umoristică ”Moftul român”, înfiinţată de I. L. Caragiale în ianuarie 1893. Publicaţia era subintitulată ironic ”Revistă spiritistă naţională, organ pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiana”. Redactorul şef, sau ”prim redactor”, cum se spunea pe atunci, a fost numit Anton Bacalbaşa. Începând cu nr. 11, revista a devenit ilustrată, în ea publicându-se şi caricaturi.”Moftul român” a apărut, cu unele întreruperi, până în anul 1902. Printre colaboratorii de marcă ai publicaţiei s-au numărat Teleor, Emil Gârleanu, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Alexandru Cazaban.

Literatura era răsfăţată în ”La Belle Epoque”, nu doar de revistele din domeniu, dar şi de cotidene, care-şi ofereau permanent paginile scriitorilor. O revistă de mare răsunet a fost pe atunci ”Literatorul”, înfiinţată de poetul Alexandru Macedonski. A apărut la Bucureşti, cu mari intermitenţe, între 1880 şi 1919. În această revistă, Macedonski a teoretizat mai întâi poezia socială, urmând tradiţiile paşoptiştilor. Ulterior, el a militat, în chip confuz şi nediferenţiat, pentru simbolism, instrumentalism, sau neoromantism, precum şi pentru parnasianism, adoptând astfel o atitudine eclectică.

Dintre revistele cu direcţie naţională, cele mai de seamă au fost ”Semănătorul” (1901) şi ”Luceafărul” (1902), care puneau pe primul loc ţăranul, însă într-o viziune prea idilică. O importantă revistă, tot cu program naţional a fost şi ”Viaţa românească”, apărută la Iaşi la 1 martie 1906. Spre deosebire de ”Semănătorul”, noua revistă nu vroia să ”semene” şi nu vroia să-i idealizeze pe ţărani. Cei de la ”Viaţa românească” îşi propuneau să cultive ştiinţa şi valorile artistice pure, cu condiţia ca acestea să pornească de la observarea obiectivă a ”vieţii”, oricum ar fi fost aceasta.

În 1911, apărea revista săptămânală de cultură ”Flacăra”, cu un mare succes de răspândire, atingând 40.000 de exemplare! Acest tiraj este grăitor pentru nivelul cultural pe care îl atinsese România în mai puţin de un veac de presă românească. Dar la atingerea acestui înalt nivel, alături de şcoli, de teatre şi muzee, contribuise din plin însăşi presa.