Istoria Presei (VI)

România interbelică

Reîntregirea politică a României, la 1 Decembrie 1918, a dus la o înflorire culturală fără precedent în istoria noastră, precum şi la puternica dezvoltare a industriei, iar, prin unele locuri, şi a agriculturii. În acel glorios răstimp, leul era valută, locomotivele fabricate la uzina ”Malaxa” arătau precum cele japoneze de astăzi, iar când ploua în Bărăgan, vestea se răspândea de toate agenţiile de presă europene, stabilindu-se astfel preţul grâului pe continent.

La rândul ei, presa românească a căpătat o amploare deosebită, iar alături de publicaţiile antebelice, au apărut şi altele, de cele mai diverse preocupări şi orientări. Puterea presei era din ce în ce mai mare, căci, ca şi astăzi, era greu să ajungi şi să rămâi în atenţia publicului dacă ziarele şi revistele nu te luau în seamă. În acest sens, de pe la începutul acelei perioade, a rămas în istorie o anecdotă despre un cunoscut avocat şi om politic, Alexandru C. Constantinescu, care, atacat deseori de presă, din mai multe motive, era încântat că este în mijlocul atenţiei, şi le repeta ziariştilor, când îi întâlnea, această memorabilă frază: ”Înjuraţi-mă şi iar înjuraţi-mă, dar nu mă uitaţi!”

Dacă tot veni vorba despre el, se cuvine amintit că mai era cunoscut în epocă şi sub apelativul de ”Alecu Constantinescu-Porcu”. O altă anecdotă, celebră pe atunci, este legată de intrarea trupelor române în Budapesta, în anul 1919, pentru a zdrobi autointitulata Republica Sovietică Ungară, care, gudurându-se pe lângă Rusia Sovietică, spera să recupereze teritoriile pierdute după Primul Război Mondial şi să mărească oficial arealul ideologiei marxist-leniniste. Deşi Antanta se declarase ferm împotriva acestei acţiuni iar ceilalţi oameni politici căutau o soluţie de compromis, ministrul Alexandru C. Constantinescu a semnat ordinul de ocupare a capitalei Ungariei, scăpând România de primejdia comunistă, măcar la frontiera de Vest. Acest curajos gest al Armatei Române demonstrează şi faptul că România devenise atunci o putere, având cel mai întins teritoriu din zonă.

Revenind la presa interbelică, trebuie spus că, după o pauză, în timpul Primului Război Mondial, la 13 noiembrie 1918, reapare ”Universul”, care va rămâne, până la Al Doilea Război Mondial, cel mai important ziar românesc. Tot după Primul Război, a reapărut şi cotidianul central ”Adevărul”, ce fusese fondat în 1888 de Alexandru Beldiman. În anul 1928, jurnalistul Pamfil Şeicaru a înfiinţat influentul ziar ”Curentul”, cu sediul în strada Eforie, din Bucureşti.

Şeicaru se specializase în campanii dure împotriva unor puternice societăţi industriale, bancare, comerciale, şi se spune că, pentru a potoli furia jurnaliştilor, acestea ar fi plătit sume importante de bani. ”Curentul” a reuşit să-şi construiască în scurtă vreme un sediu impunător şi să achiziţioneze o tipografie modernă.

Din luna mai a anului 1926, celebrul filosof şi jurnalist Nae Ionescu a condus ziarul ”Cuvântul”, la care au colaborat şi talentaţii oameni de cultură adunaţi în jurul său: Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran şi alţii. În peisajul politic al epocii, dintre ziarele cele mai importante, ”Universul” era de centru-dreapta, ”Curentul” şi ”Cuvântul” – de dreapta, iar ”Adevărul”, ”Dimineaţa” şi ”Facla” erau de stânga. Alături de acestea, în România interbelică, au apărut şi importante gazete culturale, ale grupărilor şi direcţiilor literare. A reapărut şi ”Viaţa românească”, apărătoare a curentului ”poporanist”.

Cu o scurtă existenţă, 1919 – 1922 şi 1926 – 1927, dar cu un mare impact cultural, a fost revista ”Sburătorul”, sub direcţia criticului literar Eugen Lovinescu, propovăduitor al ”sincronismului”, adică al imitaţiei imediate de către elita culturală şi ştiinţifică din România a tuturor modelor ce apăreau în Occident.

Prin anul 1922, a păşit în arena culturii primul grup avangardist românesc, cu tradiţii din timpul Primului Război, care a început să se manifeste public în revista ”Contimporanul”, scoasă de poetul Ion Vinea. Printre publicaţiile avangardiste s-au mai numărat ”Integral” şi ”Unu”.

În 1921, apare ”Gândirea”, sub direcţia prozatorului Cezar Petrescu, sporindu-şi numărul de pagini şi îmbunătăţindu-şi mult aspectul grafic doar într-un an, după ce în fruntea ei trece Nichifor Crainic. Acestuia şi grupului care o întemeiase li se alătură alţi scriitori, publicişti şi artişti, printre care: Radu Gyr, Tudor Vianu, Al. Bădăuţă, Vasile Băncilă, G. Breazul, V. Ciocâlteu, D. Ciurezu, Demián, Alexandru Marcu, Sorin Pavel, Dan Botta, D. Stăniloaie, Gh. Vrabie, Const. D. Ionescu, Sandu Tudor, N. Crevedia, Dragoş Protopopescu, Nicolae Roşu, Victor Papilian, Aron Cotruş, G. M. Ivanov, Ştefan Neniţescu, Pan M. Vizirescu, Toma Vlădescu şi Ovidiu Papadima.

Paralel cu ”Gândirea”, Nichifor Crainic a scos şi ziarul ”Calendarul”. În sumarele ”Gândirii”, s-au aflat, pentru un timp, şi alţi scriitori de seamă, ca Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Adrian Maniu, Mihai Ralea, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Ion Vinea. Cu o singură întrerupere, anul 1933, prestigioasa revistă a apărut până la 23 august 1944.

Cu timpul, gruparea s-a mărit, impunându-şi orientarea şi altor publicaţii, ca: ”Ramuri” (1919 – 1929; 1934 – 1945), ”Năzuinţa” (1922 – 1029), ”Familia” (1926 – 1929; 1934 – 1944), ”Darul vremii” (1930), ”Datina” (1930 – 1932), ”Secolul” (1932), ”Gând românesc” (1933 – 1940), ”Linia dreaptă” (1935 – 1938), ”Rânduiala” (1935, 1937 – 1938), ”Sfarmă-Piatră” (1935 – 1942), ducând la o întreagă direcţie literară gândiristă.

La început, revista a continuat linia ”Semănătorului” antebelic, însă cu o aparatură filosofică mult mai solidă şi cu un orizont estetic mult mai lărgit. Din primul număr, ”Gândirea” indică o ţintă principală a publicaţiei, făgăduind, în faţa ”spiritului internaţionalist” al vremii, precursor al ”globalismului” de astăzi, să apere românismul, de care , spunea autorul notei, Cezar Petrescu, literatura epocii ”se lepăda” cu o prea ”umanitară generozitate”. Noua orientare îşi propunea în curând să deschidă tradiţionalismului un orizont metafizic.

Atâta vreme cât a apărut, ”Gândirea” a cultivat mitofolclorul, etnicismul, tradiţiile dacice, rămânând în istoria noastră ca una dintre cele mai ardente publicaţii în favoarea afirmării spiritualităţii româneşti, lăsând în urmă opere nemuritoare ale multor semnatari din paginile ei.

În drumul spre deplina afirmare, tânăra generaţie de scriitori şi-a expus şi ea ideile, în reviste ca ”Iconar”, ”Cuvântul literar şi artistic”, ”Criterion”, ”Axa” şi multe altele.

Nu era totul roz nici atunci. Uneltind din umbră, la ordinul Moscovei, comuniştii îşi strecurau ura, militând împotriva integrităţii ţării şi a ordinii publice, în publicaţii ilegale sau semilegale, multe scrise sub nivel intelectual, dar, mai rar, şi de câţiva scriitori talentaţi, cu mintea rătăcită. Printre aceste fiţuici subversive se numărau: ”Socialismul”, ”Tineretul socialist”, ”Scânteia”, ”Lupta de clasă”, ”Iaşiul socialist”, ”Raza”, ”Slova”, ”Cultura proletară”, ”Bluze albastre”, ”Era nouă” şi altele.

O revistă mai aparte în perioada interbelică, scrisă cu un înalt nivel artistic, a fost ”Bilete de papagal” (1928 – 1929, 1930, 1937 – 1938, 1944 – 1945), scoasă de Tudor Arghezi, care a lansat în paginile ei un număr impresionant de tineri scriitori.

La câţiva ani după Primul Război Mondial, în 1925 – 1928, un grup de radioamatori, al cărui iniţiator a fost Dragomir Hurmuzescu (1865 – 1954), a militat pentru înfiinţarea postului naţional de radiodifuziune, iniţiativă care avea să ţină România în rând cu cele mai avansate state europene şi care avea să sporească aria de răspândire a ştiinţei şi culturii. Astfel, la 19 noiembrie 1925, ora 15.00, în cadrul expoziţiei ”Luna Bucureştilor”, ing. Constantin Cottescu a realizat prima emisiune în limba română, cu un program de divertisment.

În anul 1927, prof. Dragomir Hurmuzescu emitea, de două ori pe săptămână, emisiuni pentru 2.000 de abonaţi. La sfârşitul anului 1927, se puneau bazele legale ale constituirii primei Societăţi de Radio din România, cu capital majoritar de stat. La 7 aprilie 1928, această Societate a comandat la firma Marconi’s Wirelles Telegraph Company Ltd., din Londra, un post de emisie cu o putere de 12 KW, şi a cumpărat imobilul din strada General Berthelot nr. 60, unde şi-a instalat sediul central, care este şi astăzi sediu al Radioului naţional, şi tot în acel an a mai cumpărat şi un teren de 10 ha, situat în comuna Băneasa, unde a fost instalată o antenă puternică.

În aceste condiţii a fost posibilă prima emisiune a postului de Radio România, joi, 1 noiembrie 1928, la ora 17.00. Emisiunea a fost deschisă de prof. Hurmuzescu, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie. Au urmat un program muzical, ştiri de presă, s-au recitat versuri, s-au transmis un buletin meteorologic şi ştiri sportive.

În următoarele zile, emisiuni asemănătoare au fost transmise, între orele 17.00 şi 19.00, precum şi între 20.30 şi 24.00, programul îmbogăţindu-se cu noi rubrici. Pentru ca publicul să aibă acces la acest nou mijloc de comunicare, cu o uriaşă componentă culturală, în acea perioadă s-a propus scăderea taxelor la importul de aparate de radio.

La 12 ianuarie 1929, se difuzează şi prima emisiune pentru cei mici, ”Ora copiilor”, iar la 23 ianuarie, se transmite prima piesă de teatru – poemul liric ”O toamnă” de Alfred Moşoiu. La 14 aprilie 1929, se difuzează în direct, de la Opera Română, ”Aida” de Giuseppe Verdi. În februarie 1929, se difuzează şi primele cursuri radiofonice de limba franceză şi germană. În 1930, apare ”Universitatea Radio”, emisiune ce transmite conferinţe ţinute de personalităţi ale intelectualităţii româneşti din perioada interbelică. Tot în acest an, apar emisiunile ”Ora sătenilor” şi ”Ora şcolarilor” şi s-a transmis pentru prima dată un miting aviatic.

În anul 1930, se construiesc primele studiouri adecvate sau săli de audiţie, cum se chemau atunci, în imobilul din strada General Berthelot nr. 60. La 21 martie 1930, are loc prima transmisie a unei opere din studio, ”Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini. La 11 februarie 1932, se inaugurează Studioul Mare, din strada General Berthelot.

Astfel, Radioul, acest important aliat al presei scrise, a contribuit din plin, prin rostirea corectă a limbii române, prin calitatea înaltă şi prin diversitatea emisiunilor sale, la îmbogăţirea cunoştinţelor ascultătorilor, precum şi la cultivarea patriotismului în rândurile marii majorităţi a cetăţenilor ţării noastre. Cu adevărat, România interbelică a fost Mare: şi ca întindere teritorială, şi ca număr de locuitori, şi ca forţă culturală.