Istoria Presei (VIII)

În Republica Socialistă România

În anul 1965, după moartea lui Gheorghiu-Dej, conducerea partidului a fost preluată de Nicolae Ceauşescu; atunci, Partidul Muncitoresc Român şi-a schimbat denumirea în Partidul Comunist Român (PCR), iar ţara a fost numită Republica Socialistă România. Naţional-comunismul a fost continuat de unele reforme, cu mai multă libertate de expresie, condamnându-se practicile staliniste din vremea lui Dej şi tinzându-se la o anumită liberalizare economică.

Însă PCR rămânea unica forţă politică a ţării. Relaxarea din prima parte a perioadei Ceauşescu a sedus numeroşi oameni de cultură din România, care, înscriindu-se în partid, au fost promovaţi în diferite funcţii.

În 1971, vizita lui Nicolae Ceauşescu în China şi Coreea de Nord a marcat o nouă treaptă în istoria PCR. Impresionat de comunismul asiatic, liderul PCR a decis să oprească liberalizarea şi să consolideze controlul partidului asupra societăţii româneşti. Apoi, ascensiunea Elenei Ceauşescu în cele mai înalte funcţii de partid şi de stat şi ”alegerea” lui Nicu, fiul dictatorului, în Comitetul Central au constituit începutul clanizării PCR, neamurile ceauşiste împânzind în scurtă vreme structurile partidului şi ale ţării.

Practic, aparatul de partid a paralizat, cultul personalităţii a depăşit orice limită, iar în anii ’80 ai secolului trecut, teroarea, sărăcia, foametea, frigul şi mizeria bântuiau România. Ziarele, care nu crâcniseră nici până atunci, se întreceau în osanale la adresa Ceauşeştilor, reproducând prompt toate cuvântările lui, retuşând pozele lui şi ale ei, ca să pară ”veşnic tineri şi frumoşi”.

Radioul şi Televiziunea transmiteau în neştire poezii şi cântece la adresa ”Stejarului din Scorniceşti”, a ”Geniului Carpaţilor”, a ”Celui mai iubit fiu al poporului român” etc. Trebuie amintit că toate redacţiile, ca de altfel toate instituţiile ţării, colcăiau de securişti şi de turnători, aşa că orice ieşire din front era înăbuşită din faşă.

”Geniul Carpaţilor” şi ”Savanta de renume mondial” aveau şi ei acum poeţii lor de curte, cei nou-veniţi gudurându-se mai abitir decât cei ai lui Dej. Cei mai zeloşi dintre aceştia au fost, fără îndoială, Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor, primul având la dispoziţie revista şi cenaclul ”Flacăra”, iar cel de-al doilea fiind mâna dreaptă al lui Eugen Barbu, la revista ”Săptămâna”.

Şi dacă Păunescu măcar avea şi talent literar, iată cum o linguşea Vadim pe ”savantă”, în ”Săptămâna” din 6 ianuarie 1984:

Este fiica prea iubită

A acestui brav popor,

De luceferi străjuită

Şi de steagul tricolor.

E Elena Ceauşescu,

Suflet nobil şi vibrant,

Mamă bună, om politic

Şi prestigios savant.

Înţeleaptă-i este fapta

Năzuind spre viitor,

Tot cu cinste stă în dreapta

Marelui conducător.

Fără alte comentarii. În fiecare zi, din radiouri şi televizoare, răsuna un imn, cu refrenul ”Poporul, Ceauşescu, România, / Partidul, Ceauşescu, România”, sugestie pentru abrevierea PCR, preluat şi de festivalul ”Cântarea României” şi de toate corurile din ţară.

Iată ce-i scria Adrian Păunescu ”iubitului conducător”, după ce acesta îi retrăsese favorurile:

Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,

Din Geniul dumneavoastră, ca un fertil ecou,

Să vină Adevărul, să vină Primăvara!

Poezia se intitulează ”Vă mulţumesc (versuri de ecou la Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 6 februarie 1986)”.

În anii ’80, dacă nu era oprit curentul electric, românii urmăreau programele TV din Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi U.R.S.S., fiindcă cel al Televiziunii naţionale nu ţinea decât două ore, şi acelea umplute cu Ceauşeşti. Iată, de pildă, tot programul TVR, din ziua de vineri, 27 noiembrie 1987:

20.00 – Telejurnal. În întâmpinarea Conferinţei Naţionale a partidului. 20.20 – Strălucită solie de pace, prietenie şi colaborare. Vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu în Republica Arabă Egipt. 20.40 – Ţara întreagă întâmpină Conferinţa Naţională a partidului. Angajamente onorate (documentar). 20.55 – Cadran mondial – România şi problemele lumii contemporane. 21.10 – Serial ştiinţific: ”Univers, materie, viaţă”. Emisiune de educaţie materialist-ştiinţifică. 21.40 – Laureaţi ai Festivalului Naţional ”Cântarea României”. 21.55 – Telejurnal. 22.00 – Închiderea programului.

Fir-ar să fie! Dacă nu mureau de frig şi de foame, atunci românii puteau muri de plictiseală! Însă multe femei au murit sau au rămas mutilate atunci şi din pricina dementei politici demografice a lui Ceauşescu, care, într-una din cuvântări, preluată desigur de toate cotidienele, spunea: ”Astăzi mai mult ca oricând, avem înalta obligaţie de a asigura patriei noastre noi şi noi generaţii care să contribuie la înflorirea naţiunii noastre socialiste, la triumful socialismului şi comunismului în România”. Câte drame şi tragedii au avut familiile de înfruntat atunci pentru ”triumful socialismului şi comunismului”!

Cu un curaj ieşit din comun, marea poetă Ana Blandiana, profitând de neatenţia cenzurii, a publicat în anul 1984, în ”Amfiteatru”, patru teribile poeme, care, deşi revista a fost imediat retrasă de pe piaţă, tot au apucat să fie transcrise de cititorii însetaţi de libertate. Unul dintre aceste poeme, ”Cruciada copiilor”, înfiera chiar demenţiala politică demografică a partidului:

Un întreg popor

Nenăscut încă

Dar condamnat la naştere,

Foetus lângă foetus,

Un întreg popor

Care n-aude, nu vede, nu înţelege,

Dar înaintează

Prin trupuri zvârcolite de femei,

Prin sânge de mame,

Neîntrebate.

Nu a fost singurul gest de frondă al poetei, pe timpul comunismului; de aceea, i s-a interzis să mai publice în presă. Prin acele poeme, din 1984, Ana Blandiana a salvat onoarea şi a breslei scriitorilor şi a breslei ziariştilor. Elita României, nu doar intelectuală, ci şi din alte ramuri, începea să dea semne de nesupunere.

I-a fost dat presei române să intre în comunism prin ”Procesul Ziariştilor” din 1945 şi să iasă din acel marasm spiritual şi material tot printr-un proces, acela al ziariştilor de la ”România liberă”, din 1988. În acel an, jurnaliştii Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Ştefan Niculescu Maier şi zeţarul Alexandru Chivoiu, pregătiseră editarea unui ziar clandestin, intitulat ”România”, dar acţiunea lor a fost descoperită chiar înainte de multiplicarea primului număr.

Membrii grupului au fost condamnaţi la ani de temniţă grea. În timpul detenţiei, li s-a pus în vedere că riscă pedeapsa cu moartea! Ulterior, Mihai Creangă, Anton Uncu, Ştefan Niculescu Maier şi Alexandru Chivoiu au fost deportaţi, adică au primit domiciliu forţat în diferite localităţi din România, şi despărţiţi de familiile lor, cu excepţia lui Petre Mihai Băcanu, care a fost ţinut în detenţie până în Decembrie 1989.

Totodată, colega lor, celebra ziaristă Tia Şerbănescu, fiind prinsă de Securitate, în Aeroportul Otopeni, cu un manuscris al unui roman anticomunist, tocmai când se pregătea să plece în străinătate, a fost anchetată zile în şir, exclusă din redacţia ”României libere” şi trimisă ca simplă muncitoare la Tipografia ”13 Decembrie 1918”.

Toţi aceşti curajoşi ziarişti nu doar că au făcut cinste breslei lor în comunism, dar, imediat după Decembrie ’89, au dat tonul unei prese noi, cu o orientare democratică fermă, ”România liberă” fiind şi primul ziar particular din epoca postdecembristă.