Tendinţa de a vedea partea negativă a celorlalţi - cheia pentru a-ţi schimba perspectiva

„Când eram adolescentă, eu şi fraţii mei ne confesam uneori unii altora despre persoanele care, uneori, ne făceau viaţa puţin mai grea. De obicei, simţim o anumită satisfacţie după ce ne plângem puţin”, a scris Angelica Reis.

„Dar de fiecare dată când mama mea auzea o astfel de conversaţie, cu blândeţe şi naturaleţe, găsea întotdeauna ceva pozitiv de spus despre persoana de care ne plângeam”, a continuat ea. O strategie surprinzătoare care funcţiona de fiecare dată, chiar dacă, pe când eram copii, nu o apreciam prea mult.

„De-a lungul anilor, am învăţat să apreciez din ce în ce mai mult această trăsătură de caracter a mamei mele, până când s-a transformat în respect. Şi nu este acesta modul corect de a trăi: să vezi partea bună a situaţiilor, chiar şi atunci când par sumbre, şi să vezi binele din oameni, chiar şi atunci când par neplăcuţi?”, se destăinuie ea.

„Am înţeles, cu timpul, că asta înseamnă, în parte, o iubire superioară, aproape divină. Este vorba de a nu răspunde la insulte cu insulte şi de a-i iubi pe ceilalţi indiferent de felul în care ne tratează.”

Povestea doamnei Reis se înscrie într-o manieră de gândire esenţială, dar rar pusă în practică astăzi: importanţa de a vedea partea bună a oamenilor. Nu este o idee nouă, ci un concept explorat deja în Antichitate de filosofi, scriitori, psihologi şi gânditori de prim rang.

Împăratul roman şi filosof Marcus Aurelius afirma că, chiar şi atunci când observăm defecte la cineva, trebuie să ne gândim de două ori înainte de a-i judeca sever. Figură majoră a stoicismului, el vedea în fiecare individ o valoare şi o demnitate intrinsecă. În scrierile sale, el dezvoltă ideea că, în faţa unei persoane care acţionează greşit, ar trebui să încercăm să îi înţelegem punctul de vedere şi să ne amintim că aceasta acţionează poate din cauza unei percepţii eronate, mai degrabă decât din răutate. În acest fel, putem da dovadă de toleranţă faţă de ea, aşa cum ne-am dori ca ceilalţi să o facă faţă de noi.

„Aşa cum orice suflet este privat involuntar de adevăr, tot aşa este privat, în ciuda voinţei sale, de puterea de a acţiona faţă de fiecare aşa cum merită”, scria Marcus Aurelius. El adăuga apoi: „Căci orice om care comite o greşeală îşi ratează scopul şi se rătăceşte. »

Pe baza acestei înţelegeri, Marcus Aurelius definea rolul „înţeleptului” ca fiind cel care trebuie să-l călăuzească pe cel care a greşit, pentru a-l salva de el însuşi, deoarece un păcătos rătăcit nu este absolvit de faptele sale. Şi se cuvine să i te adresezi cu iubire şi compasiune, pentru a-i înmuia inima.

„Ce-ţi poate face cel mai violent om, dacă persişti să te arăţi binevoitor faţă de el şi dacă, atunci când se iveşte ocazia, îl avertizezi blând şi îi corectezi calm greşelile chiar în momentul în care încearcă să-ţi facă rău, spunându-i: Nu, copilul meu: suntem făcuţi de natură pentru altceva; nu pe mine mă vei răni, ci pe tine însuţi, copilul meu”, scria el.

„Arată-i cu blândeţe şi prin principii generale că aşa stau lucrurile”, adăuga el.

Sfatul lui Marcus Aurelius reflectă lecţia de iubire şi compasiune din centrul celebrului roman „Mizerabilii” al lui Victor Hugo. Protagonistul, Jean Valjean, este condamnat la un an de închisoare pentru că a furat o pâine ca să-şi hrănească sora, văduvă, şi copiii ei. Dar acest an se transformă în douăzeci, iar el iese din închisoare plin de resentimente şi ură, devenind treptat un mic infractor.

După ce l-a surprins pe Jean Valjean furând argintărie de la un preot, acesta din urmă îi percepe potenţialul şi afirmă că el însuşi i-a oferit acele obiecte. Compasiunea preotului îl emoţionează profund pe Jean Valjean, care decide atunci să-şi schimbe viaţa.

Datorită banilor primiţi, el înfiinţează o fabrică, devine un om prosper şi se arată generos faţă de cei mai nevoiaşi. În punctul culminant al romanului, el salvează viaţa ofiţerului de poliţie care nu a încetat niciodată să-l considere un criminal şi să-l urmărească.

Respect pentru viaţă

Albert Schweitzer, medic, filosof şi muzician german, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1952, se purta cu compasiune, iubire şi consideraţie faţă de fiecare persoană pe care o întâlnea. El nutrea un profund respect şi o adevărată veneraţie pentru viaţă — atât pentru a lui, cât şi pentru a tuturor celorlalţi oameni.

„Respectul pentru viaţă constituie principiul fundamental al moralei mele”, scria el în autobiografia sa.

Dr. Schweitzer considera că este o datorie etică să protejeze viaţa fiecăruia şi să permită fiecărui individ să se dezvolte pe deplin şi să-şi realizeze potenţialul. În acest sens, la vârsta de 30 de ani, a decis să-şi dedice viaţa pentru a deveni „medic în slujba umanităţii”. În 1913, a fondat un spital în Lambaréné, Gabon, Africa de Vest, unde a îngrijit mii de oameni, în special pe cei afectaţi de lepră, malarie sau dezinterie. Fiecare pacient primea îngrijiri cu iubire şi respect, indiferent de statutul financiar sau social.

Gânditorul şi pedagogul austro-israelian Martin Buber a formulat pe plan filosofic ceea ce dr. Schweitzer înţelesese intuitiv. Pentru Buber, relaţiile umane sunt de o importanţă supremă şi constituie fundamentul unui comportament corect în lume. În lucrarea sa „Eu şi Tu”, el distinge două tipuri de relaţii: relaţiile Eu-Acela şi relaţiile Eu-Tu.

Relaţiile Eu-Acela sunt funcţionale: o persoană o foloseşte pe alta ca pe un obiect pentru a atinge un obiectiv fizic, mental sau emoţional. Relaţiile Eu-Tu, pe de altă parte, sunt cele în care îl percepem pe celălalt în totalitatea sa, în toate dimensiunile fiinţei sale; ele constituie o legătură adevărată, bazată pe o iubire profundă. „Iubirea este responsabilitatea unui Eu faţă de un Tu”, scrie el.

„A-i iubi pe ceilalţi este cel mai mare act de curaj”

Potrivit lui Buber, capacitatea de a-i iubi pe ceilalţi nu rezultă nici din efort, nici din voinţă, ci dintr-o stare interioară lipsită de emoţii şi gânduri, însoţită de o atenţie totală acordată celuilalt. „Tu mă întâlneşti prin har — acela nu se găseşe prin căutare”, scrie el.

O astfel de iubire necesită, de asemenea, curaj, potrivit lui Buber, deoarece implică o renunţare profundă la sine. El susţinea că o iubire autentică pentru fiinţele umane constituie cel mai îndrăzneţ act cu putinţă.

Psihologul Abraham Maslow, o figură majoră a psihologiei umaniste în anii 1960, acorda, de asemenea, o mare importanţă recunoaşterii şi cultivării binelui în ceilalţi. El a formulat o versiune revizuită a „piramidei necesităţilor”, a cărei bază reuneşte nevoile fundamentale, precum hrana, iar vârful corespunde celei mai înalte nevoi umane: transcendenţa sinelui.

Depăşindu-şi ego-ul şi conectându-se la o conştiinţă mai vastă, explica Maslow, individul percepe unitatea universului şi simte o legătură naturală cu toate fiinţele umane. Gândurile centrate pe sine fac atunci loc altruismului, îngrijirii şi atenţiei acordate bunăstării celorlalţi.

Maslow credea profund în bunătatea inerentă a fiinţei umane. Potrivit acestuia, „binele” dispare rareori complet din inimă, deşi este „slab, delicat, subtil şi uşor de zdrobit de obiceiuri, de presiunea culturală şi de atitudini negative faţă de el”.

Aşadar, este esenţial să cultivăm şi să încurajăm această parte de bunătate din fiecare dintre noi.

Sursa: Epoch Times Franţa