Istoria Presei (II)

Cenzură şi libertate

Primele ziare tipărite în Anglia au apărut în anul 1621. În 1631, a fost tipărit un ziar şi în Franţa. Cu toate acestea, tipografii din Amsterdam – centru comercial şi de toleranţă politică şi religioasă, la începutul veacului al XVII-lea – exportau săptămânale în franceză şi în engleză încă de pe la anul 1620.

Întâiul ziar englez, publicat continuu, a fost Weekly News, editat din 1622 până în 1641. Primul ziar tipărit din Italia a apărut în 1639, iar Spania avea şi ea unul pe la anul 1641. Primele ziare din Anglia erau de obicei tipărite într-unul din cele două formate: în stilul ziarelor olandeze sau în stilul primelor săptămânale germane.

Ziarele în stil olandez comprimau ştirile în patru sau mai puţine pagini, în vreme ce ştirile din săptămânalele în stil german acopereau până la 24 de pagini. Cele englezeşti, care folosiseră stilul olandez, au trecut la stilul german în anul 1622.

Ziarele din Anglia au fost printre primele din lume care au folosit titluri pentru a atrage cititorii şi gravuri pentru a ilustra istorisirile. Ele au şi impus noi standarde în afară. Au angajat femei ca reporteri, au tipărit reclame ca sursă de venit şi au plătit băieţi, sau şi mai mult fete, pentru a vinde ziarele pe străzi. Aceste ziare se numeau pe vremea aceea diurnals ”jurnale”, fiind predecesoarele actualelor cotidiane, şi prezentau ştiri din toată Europa şi, uneori, din America sau din Asia.

Însă presa engleză, încă lipsită de experienţă, a trebuit să se confrunte cu cenzura, în cea mai mare parte din veacul al XVII-lea. Chiar de la apariţia primelor ziare, oficialii guvernamentali descurajaseră reportajele ce priveau problemele locale. Pe deasupra, guvernul impunea reguli foarte stricte tipografilor. În Anglia, ca de altfel şi în majoritatea celorlalte ţări europene, guvernul le cerea tipografilor să aibă licenţă/autorizaţie pentru tipărirea ştirilor. Tipografii îşi puteau pierde autorizaţiile dacă publicau ceva jignitor la adresa autorităţilor.

Cenzura era o boală mai veche, veghind cu asprime asupra presei chiar înainte de apariţia tiparului. Au fost cazuri când gazetarii au fost condamnaţi la moarte pentru delicte de presă. În acest sens, istoria reţine mai multe nume, printre care şi cel al italianului Nicolo Franco, spânzurat din ordin papal, pentru că a îndrăznit să publice comentarii critice la adresa desfrâului familiei nobiliare Fornese.

O schimbare majoră s-a petrecut în Anglia în anii de dinaintea izbucnirii Războiului Civil de acolo (1642 – 1648). În vreme ce Parlamentul, sub conducerea lui Oliver Cromwell, se lupta cu regele Carol I, ştirile naţionale au căpătat o nouă şi mare importanţă. Atunci, ziarele, eliberate prin prăbuşirea autorităţii regelui, au început să se considere suficient de libere pentru a discuta politica internă.

Întâiul ziar englez care a încercat să transmită ştiri naţionale a fost The Heads of Several Proceeding in This Present Parliament ”Capetele/ conducătorii câtorva proceduri din prezentul Parlament”, un săptămânal care a apărut în anul 1641. Gustul publicului cititor pentru ştirile interne a crescut în mod constant şi, în curând, mai multe ziare au început să abordeze şi ele probleme de politică naţională şi alte teme care înainte fuseseră cenzurate.

Cenzura a rămas să bântuie multe ţări, de pe toate continentele. Regimurile totalitare s-au temut mereu de presa liberă şi, din această pricină, au instaurat o cumplită cenzură. Dacă ne aducem aminte cum erau ziarele româneşti în comunism, comentariile asupra lor sunt de prisos.

În anul 1644, celebrul scriitor englez John Milton a formulat idealul de libertate a presei, cu deosebită elocvenţă, în eseul său, ”Areopagita”. Totuşi, când Cromwell şi-a consolidat puterea, după decapitarea regelui Carol I, în 1649, a devenit mai sever cu presa, perminţând doar câtorva ziare autorizate să mai fie tipărite.

Treptat, după ce monarhia a fost restaurată sub regele Carol al II-lea, în 1699, guvernul a îndreptat prevederile legate de licenţă şi alte restricţii. Presa engleză a publicat într-o atmosferă de libertate considerabilă, dar – atenţie! – numai atâta vreme cât nu critica guvernul.

În timpul Glorioasei Revoluţii de la 1688, când Parlamentul l-a detronat pe regele Iacob al II-lea în favoarea lui Wilhelm de Orania, ziarele engleze s-au eliberat de aproape toate restricţiile guvernamentale. Legea care cerea tipografilor să obţină licenţa a expirat în anul 1695. Credinţa în dreptul presei de a pune la îndoială şi de a critica guvernul a pus în cele din urmă stăpânire pe Anglia şi a migrat în coloniile americane.

Cenzura a rămas să bântuie multe ţări, de pe toate continentele. Regimurile totalitare s-au temut mereu de presa liberă şi, din această pricină, au instaurat o cumplită cenzură. Dacă ne aducem aminte cum erau ziarele româneşti în comunism, comentariile sunt de prisos.

Din nefericire, mai sunt şi astăzi destul de multe alte ţări în lume, în care cenzura funcţionează din plin, cum sunt China, Coreea de Nord, Cuba, unde comunismul este încă la putere. Nici în Rusia, Bielorusia, Ucraina şi în alte ţări ex-sovietice ziarele nu pot spune tuturor lucrurilor pe nume. Cenzura încă sugrumă exprimarea liberă în Iran, Arabia Saudită, Siria şi în alte state, rămase în urma mersului firesc al lumii către libertate.

Dar, desigur, mai devreme sau mai târziu, toţi cenzorii vor trebui să dea socoteală, măcar în faţa istoriei, dacă nu direct în faţa celor pe care i-au oprimat. În definitiv, libertatea este un drept divin al fiecărui om, pe care, dacă nu-l are, se va lupta întotdeauna, făţiş sau în taină, să-l obţină. De aceea, tiranii, care ştiu sau simt această dorinţă de nestăvilit a celor persecutaţi , au fost şi vor fi întotdeauna bolnavi de frică, atât de grav încât sfârşesc în demenţă.