Înţelepciunea este mai mult decât o artă, este „experienţă pură”

În această societate materialistă şi agitată în care trăim, aproape tot ce ne înconjoară se opune practicii înţelepciunii. Trebuie să analizăm bine lucrurile, să eliminăm complexele, prejudecăţile şi să vedem dincolo de aparenţe. Să cunoaştem realitatea lucrurilor, care de multe ori sunt distorsionate în mod deliberat faţă de interesele noastre.

Înţelepciunea reprezintă „cunoaşterea vieţii”, care ne învaţă cumpătarea, prudenţa şi dreptatea, să folosim bunul simţ, pentru a duce o viaţă mai fericită, mai sănătoasă şi mai completă. Este o calitate ce nu apare şi nu se dezvoltă instantaneu, ci necesită experienţă şi învăţare, ce ne permite să discernem mult mai uşor ce este bine şi ce este rău, dar mai ales este observare şi reflecţie asupra vieţii. Prin urmare sunt două surse fundamentale pentru cultivarea înţelepciunii: memoria şi experienţa.

Etimologia cuvântului înţelepciune vine din latină şi derivă din „sapientia, sapientiae” , ce se asociază cu inteligenţă, judecată, bun simţ, minte, prudenţă, filozofie şi cunoaştere. Se poate considera că din punct de vedere etimologic acest termen reprezintă bunul simţ, prudenţa de a şti, de a judeca, folosindu-se de sfaturile cereşti sau strămoşeşti.

Înţelepciunea cuprinde mai multe virtuţi cum ar fi: respectul, onestitatea, dreptatea, responsabilitatea, etica etc. Prin înţelegere putem atinge înţelepciunea şi dobândi virtuţi.

Înţelepciunea este mai mult decât o artă, este „experienţa pură”, pe care ajungem să o stăpânim după mai mulţi ani, când am învăţat din numeroasele noastre greşeli, dobândind o bogăţie de cunoştinţe ce sunt utilizate în mod raţional. Ca orice cunoaştere o poţi studia, cerceta şi experimenta.

Când vine vorba de înţelegerea „înţelepciunii”, se acordă multă atenţie judecăţilor, pe care le fac indivizii. O persoană cu înţelepciune îşi foloseşte cunoştinţele şi înţelegerea legat de anumite probleme, pentru a lua cea mai bună decizie. Înţelepciunea este adesea atribuită persoanelor ale căror sfaturi ne ajută în diferite etape ale vieţii.

Cine acţionează cu înţelepciune îşi doreşte să „facă bine” orice lucru: este prudent, evită problemele inutile sau ştie să le rezolve, evită situaţiile riscante şi preţuieşte sensul existenţei. Din acest motiv, înţelepciunea este înzestrată cu un profund simţ moral.

Înţelepciunea depăşeşte inteligenţa, devenind o trăsătură de bază pentru înţelegerea vieţii şi a fiinţelor umane.

Tipuri de înţelepciune

Înţelepciunea mayaşă: Practic, este un termen folosit pentru a se referi la setul de cunoştinţe şi informaţii ancestrale pe care ghizii spirituali le aveau în cadrul acelei culturi. Era o înţelepciune care a fost ţinută în secret absolut din generaţie în generaţie şi care a fost considerată fundamentală în determinarea conştiinţei şi personalităţii sociale a oamenilor săi. Un bun exemplu în acest sens sunt anumite predicţii sau teorii care au fost dezvăluite şi care şi astăzi, în secolul XXI, sunt considerate corecte sau cel puţin iluminatoare.

Înţelepciunea populară, sub numele căreia se află numeroase cunoştinţe, învăţături şi experienţe ale generaţiilor trecute, care se transmit regulat generaţiilor următoare. Aceasta constă din zicători, legende urbane, fabule, obiceiuri şi proverbe, ce îşi au rădăcinile în acumularea de experienţe şi cunoştinţe care constituie inconştientul colectiv. Ca atare, ea emană direct din oralitatea unui popor şi culege axiomele şi valorile care identifică modurile de a fi şi de a proceda ale poporului. Este tipică bătrânilor, care sunt mereu plini de anecdote sau sfaturi pentru a ilustra situaţii sau a ghida acţiunile zilnice.

În psihologie întâlnim mai multe forme ce conduc la înţelepciune :

Psihologia pozitivă: Înţelepciunea este prezentată ca o forţă umană şi este definită ca fiind capacitatea unei persoane de a dobândi informaţii şi de a le folosi în cel mai pozitiv şi benefic mod posibil, atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi.

Jean Piaget a găsit doi paşi în dezvoltarea cognitivă ce duc la înţelepciune. Unul a fost operaţiunea formală, care este o etapă ce pune accent şi realizează concepte logice şi abstracte înalte. Cealaltă a fost operaţunea post-formală, care este un nivel de metacogniţie, gândire neliniară şi argumente contextuale care este rar, foarte greu de atins.

Metacogniţia înseamnă a gândi despre gândire. Gânditorii de operaţiuni post-formale pot folosi gândirea dialectică, care are în minte două idei conflictuale în acelaşi timp. Piaget a identificat, de asemenea, dezvoltare morală la copii în jurul vârstei de 10 ani, dezvoltând relativismul moral, care este momentul în care moralitatea este determinată să provină dintr-o sursă internă, mai degrabă decât una externă.

Aristotel a identificat înţelepciunea practică, care nu este doar selectarea răspunsului corect, ci şi obţinerea scopului şi înţelepciunea filozofică, care este cunoaşterea ce deţine informaţii ce provin din experienţă şi înţelegerea lumii din jurul nostru care de fapt este cea mai pură formă de înţelepciune.

Este necesar să fii savant sau intelectual pentru a avea înţelepciune ?

Experienţa noastră zilnică este cea mai bună sursă de cunoştinţe, ce se află la îndemâna tuturor. Nu este suficient să trăieşti mult pentru a căpăta experienţă, pentru că nu toţi cei ce îmbătrânesc sunt înţelepţi. Există două moduri de a merge pe o potecă: unul este îngrijorându-te unde pui piciorul ca să nu te împiedici până ajungi la capăt; al doilea, să nu ne uităm doar la calea în sine, ci şi la tot peisajul din jur: păsări, copaci, plante, deci să contemplăm mediul înconjurător.

Diferenţa dintre acestea constă tocmai în înţelepciunea pe care o dobândesc cei din grupul 2, fără a fi nevoie să studieze, să facă sacrificii sau eforturi. Pentru grupul 2 fericirea va fi ceva la îndemână, pe când ceilalţi (grupul 1) vor duce o viaţă mai complicată şi mai nefericită. În plus când se vorbeşte despre cunoştinţe, trebuie să se facă întotdeauna dintr-un punct de vedere relativ, deoarece acestea sunt infinite. Este imposibil pentru oricine să cunoască totul. Important este ca fiecare să cunoască bine ce are de făcut zilnic şi că fiecare viaţă este foarte importantă.

Putem spune că înţelepciunea este o „bijuterie preţioasă”. În această viaţă nu este suficient să ai cunoştinţe; este nevoie de înţelepciune pentru a folosi corect cunoştinţele. Sunt oameni foarte inteligenţi, am putea spune chiar geniali, dar cu toate acestea nu au bun simţ şi nu iau decizii bune. Înţeleptul are o înţelepciune umilă, care se vede în purtarea sa, în faptele sale. Cum este o persoană în interior se dezvăluie întotdeauna în exterior, prin comportamentul său. Valorile noastre sunt cele ce determină cum ne comportăm; aceste valori invizibile sunt făcute vizibile prin modul cum acţionăm.

ESENŢA ÎNŢELEPCIUNII

Înţeleptul este cel care înţelege esenţa şi scopul cunoaşterii. A preda înţelepciunea nu înseamnă a preda educaţie, este ceva care merge mult mai departe. Înţelepciunea este cel mai puternic instrument pe care îl are fiinţa umană pentru a obţine linişte sufletească şi mulţumire.

Primul lucru pe care trebuie să-l facem este să ne punem vieţile în ordine, ceea ce ne face să ne simţim mai bine, să nu ne enervăm, devenim mai paşnici, mai încrezători, ceea ce face ca lucrurile să meargă bine pentru noi şi pentru cei din jurul nostru. Este un proces laborios.

Căutarea spirituală de a şti cine suntem cu adevărat este cea mai mare aventură care poate fi întreprinsă. Este adevărat că viaţa obişnuită este plină de tot felul de întrebări şi lupte, dar acele scopuri mai mici în care ne angajăm – bogăţia, puterea, dragostea, faima etc. – sunt scopuri false, abateri de la ceea ce ar trebui să fie scopul nostru principal. Ne sfiim de provocări din nou şi din nou. Între timp, toate lucrurile nebuneşti cu care ne confruntăm în această lume frenetică este o modalitate de a fugi de adevăratul nostru scop.

Să încearcăm întotdeauna să fim deschişi. Nu poţi învăţa dacă nu eşti deschis şi lipsit de prejudecăţi, nu ştii niciodată pe ce cale neaşteptată poate apărea următoarea învăţătură importantă. Trebuie să fii generos şi această generozitate favorizează creşterea spirituală.

Este esenţial să acceptăm realitatea schimbării pentru a trăi cu pricepere, în armonie cu universul dinamic. Înţeleptul călătoreşte uşor, cu un minim de dezordine, păstrând proverbiala „minte deschisă” în toate situaţiile, pentru că ştie că realitatea de mâine nu va mai fi aceeaşi cu cea de azi. El sau ea va trebui, de asemenea, să înveţe arta divină de a renunţa, ceea ce înseamnă să nu devină ataşat de oameni, posesiuni şi situaţii, ci, în schimb, când va veni timpul să plece, lasă-l să se întâmple cu graţie.

Funcţia spiritualităţii autentice nu este de a oferi mângâiere şi siguranţă, ci de a încuraja căutătorii să se aventureze pe calea cunoaşterii de sine: „aceasta este adevărata îmbunătăţire dificilă şi dureroasă”. Învaţă de la alţii şi foloseşte ceea ce ţi se pare util, dar învaţă şi să ai încredere în înţelepciunea ta interioară. Fiecare este autorul propriei soarte, fiecare este în primul rând responsabil pentru ceea ce i se întâmplă.