Îndoială şi politică de clan în societatea rusă
alte articole
Unul dintre aspectele principale ale retoricii politice ruse din ultimul deceniu a inclus sperietoarea din era post-sovietică. "Anii nouăzeci sălbatici", aşa cum este perioada cunoscută astăzi, reprezintă tot ceea ce a dus la căderea Rusiei în dizgraţie: gangsteri, corupţie, sărăcie şi multe altele. O altă caracteristică importantă a anilor 1990 a fost rivalitatea intensă între cele mai puternice grupuri din naţiune (numite "clanuri" sau "mafii"). Poate că nimic nu a întruchipat acest haos mai bine decât concurenţa dintre cei mai mari magnaţi ai Rusiei – oligarhii – care au luptat unii împotriva altora înarmaţi cu un acces incredibil atât la aparatul de stat cât şi la mass-media din ţară.
Se presupune că Putin a pus capăt acestei situaţii, închizându-i sau debarasându-se de oligarhii nesupuşi (cum ar fi Hodorkovski, Berezovski, Guisinsky şi alţii) şi prin adaptarea restului elitei la un nou contract social, în cadrul căruia statul reintra în posesia "celor mai importante domenii" ale economiei. Rusia lui Putin devenea astfel un loc mai previzibil şi mai paşnic, iar cel mai înalt eşalon al societăţii se putea odihni în cele din urmă.
Atunci de ce elitele ruse par să sufere de insomnii în timpul celui de-al treilea mandat al lui Putin? Discuţiile din ultimele câteva luni - mulţumită în mare parte campaniei anti-corupţie extrem de mediatizate a Kremlinului - au orbitat în jurul unor probleme care ar fi trebuit să fi dispărut la începutul secolului. Noutăţile de la Moscova susţin că Putin este ocupat cu instituirea unui nou pact fundamental menit să unească (şi să supună) elita naţiunii. Într-o anumită măsură, acesta include modificări de personal (unele de rutină, altele mai dramatice), dar există şi o percepţie în creştere că accesul la putere (şi la bogăţia care o însoţeşte) este acum disponibil în condiţii destul de diferite de cele care justificau astfel de privilegii acum zece ani. (Simpla loialitate se pare că nu mai este suficientă pentru a garanta imunitatea.)
Situaţia elitei este o chestiune de interes pentru toate grupurile implicate în politică şi în societate, inclusiv soldaţii îndărătnici ai RuNet - membrii opoziţiei. Acesta este un punct de vedere pe care politicianul de opoziţie Vladimir Milov l-a susţinut ani de zile, cel mai recent în legătură cu luptele din interiorul elitei care au afectat în prezent subordonaţii de top ai lui Putin - Igor Secin (ţarul al hidrocarburilor furate de la Yukos şi omul din umbră al lui Putin) şi Arkadi Dvorkovich (omul prim-ministrului Dmitri Medvedev în domeniul petrolului şi gazelor).
Milov, care conduce un mic partid politic liberal numit "Opţiuni Democratice" (DemVybor), a scris la sfârşitul lunii februarie un editorial pentru revista online Slon.ru (cu materiale suplimentare pe pagina LiveJournal a DemVybor), unde a susţinut că Secin a suferit o înfrângere majoră prin decizia guvernului de a injecta 50 miliarde de ruble în active de capital către RusHydro - cea mai mare entitate hidroelectrică din Rusia - pe cheltuiala companiei de stat Rosneftegaz condusă de Secin. (Secin a făcut lobby în zadar pentru a executa injecţia de capital prin cumpărarea de acţiuni RusHydro de către Rosneftegaz, aspect ce i-ar fi extins influenţa asupra industriei hidroelectrice.) Dvorkovich a marcat o lovitură majoră prin atragerea de partea lui a aliatului lui Secin, Evgeny Dod (şeful RusHydro), într-un vot din decembrie 2012, când consiliul de directori al societăţii a aprobat schema guvernului privind activele de capital (schemă ce purta deja semnătura lui Putin).
Milov a afirmat în articol că Rosneftegaz însuşi reprezintă un sistem mult mai infam decât schema de "împrumuturi pentru acţiuni" din era lui Eltin (care a rezumat cea mai rea corupţie oligarhică din anii 1990). Într-adevăr, Rosneftegaz a fost creat provizoriu în 2004 pentru a facilita preluarea Gazprom de către Rosneft, existând speranţa că societatea va fi lichidată după aceea. Când înţelegerea nu s-a mai materializat, Rosneftegaz a rămas în cea mai mare parte intact şi deţinea 10% din Gazprom şi 100% (cotă redusă ulterior la 75%) din Rosneft. Milov subliniază că dividendele de mai multe miliarde de dolari de la Rosneftegaz nu revin la bugetul de stat. În schimb, societatea poate să reinvestească profiturile sale cum doreşte. (Asta desigur dacă nu este forţată să transfere 50 miliarde de ruble în cuferele federale pentru injecţia de capital de la RusHydro – un plan à la Dvorkovich.)
Milov menţionează şi un articol din Vedomosti din 19 februarie cu privire la absenţa unui acord oficial al acţionarilor între Rosneftegaz şi Agenţia Federală pentru Managementul Proprietăţii de Stat (Rosimushchestvo). Acest lucru înseamnă că atât Ministerul de Dezvoltare Economică cât şi prim-ministrul Medvedev nu au puterea formală de a impune Rosneftegaz directivele emise de guvern. Doar Administraţia Prezidenţială poate schimba directorul şi consiliul de administraţie al societăţii, Rosneftegaz devenind în mod eficient o agenţie independentă dacă nu are loc o intervenţie personală a lui Putin.
O astfel de intervenţie devine din ce în ce mai costisitoare, deoarece mizele foarte mari ar putea face dintr-o simplă concediere un potenţial catalizator pentru "divizarea elitei", constată Milov:
Concediaţi pe cineva şi acea persoană va deveni nucleul nemulţumirilor faţă de sistem.
Milov a ales un moment ciudat să se lege de slăbiciunea lui Secin. Situaţia RusHydro a fost dată în vileag cu două luni în urmă. De atunci, doi dintre aliaţii lui Dvorkovich au fost vizaţi direct de Putin prin rutina clasică de critică publică urmată de o concediere oficială. Prima victimă a fost Akhmed Bilalov, a cărui presupusă gestionare defectuoasă a construcţiei pentru Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci l-au costat slujba. Pe la sfârşitul lunii trecute, reţeaua de televiziune naţională Rossiia-1 a difuzat un raport destul de vicios, conform căruia Dvorkovich şi Bilalov erau acuzaţi de implicare într-un complot de privatizare dubioasă. (Dozhd TV, care se zvoneşte că ar avea legături cu Medvedev prin intermediul secretarei de presă Natalia Timakova, a difuzat un segment de program care susţinea că postul Rossiia-1 era manipulat de Secin.)
Tot în luna februarie, Putin l-a criticat pe nimeni altul decât Evegny Dod, aliatul de odinioară al lui Secin de la RusHydro. Greşelile lui Dod au inclus rătăcirea a 12 miliarde de ruble alocate pentru o centrală electrică din afara Moscovei. Se zvoneşte acum că fostul deputat Vladimir Pekhtin, recent făcut de ruşine de bloggeri într-un scandal imobiliar, l-ar putea înlocui pe Dod la RusHydro, dacă acesta din urmă va demisiona cum este de aşteptat.
Ştirile privind posibila întoarcere a lui Pekhtin l-au determinat pe Milov să scrie pe Twitter pe 27 februarie:
Data viitoare când [vreţi] să mai publicaţi vreo ştire despre Secin, ca parte a "luptei împotriva corupţiei", gândiţi-vă de două ori.
Aceasta a fost în mod clar o aluzie la Alexey Navalny, un internaut anti-corupţie care a încheiat cariera lui Pekhtin în Duma de Stat prin publicarea descoperirilor blogger-ului anonim Dr. Z despre afacerile imobiliare suspecte ale deputatului în Miami, Florida. Atunci când utilizatorul Twitter arctic_lane a contestat atitudinea lui Milov, el a răspuns că este o dovadă de naivitate să se ignore fisurile din guvern care produc astfel de scurgeri de informaţii compromiţătoare, sugerând că situaţia lui Pekhtin a fost rezultatul unui război în rândul elitelor:
Vreau doar să avertizez oamenii naivi în aşa fel încât să înţeleagă mai bine divulgarea de informaţii despre unii dintre cei mai renumiţi 'ticăloşi'.
Pentru început propun să atacăm principalii hoţi. Secin, de exemplu. Apropo, o întrebare naivă: l-a atacat Navalny măcar o dată pe Secin?
Întrebarea lui Milov este interesantă. Într-adevăr, Navalny nu şi-a dedicat nici una din tăioasele sale expuneri şi revelaţii anti-corupţie penru a-l ataca pe Igor Secin. În luna iunie a anului trecut, Navalny l-a numit pe Secin "tâmpit" (дебил) prin intermediul Twitter, după ce acesta din urmă l-a acuzat că serveşte interesele "private" ale concurenţilor Rosneft. Dar astfel de replici sunt infantile. Milov are dreptate. Navalny nu l-a considerat pe Secin o prioritate. Dar de ce nu?
Un indiciu despre reticenţa lui Navalny de a participa în "războiul clanurilor" ar putea fi un mesaj de pe Twitter din 18 aprilie 2012, când acesta a distribuit un "articol excelent" al lui Stanislav Belkovski, intitulat "Perestroika 2: Între liberali şi sângerosul KGB." În acest articol, publicat pe fostul portalul OpenSpace.ru (dar care încă este disponibil), Belkovski respinge ideea că politica Rusiei constă într-un conflict între liberali şi fanatici:
[...] Trebuie cumva să înţelegem şi să ne amintim ceva: nu există o luptă ideologică între părţile virtuale ale lui Medvedev şi Secin. Există într-adevăr o luptă între clanurile din cadrul aparatului de stat. Şi legate de aceasta sunt grupurile de afaceri. Dar aceste clanuri şi grupuri sunt părţi ale aceluiaş angrenaj – vlăstari din aceleaşi seminţe. Iar succesul unui clan – într-un singur loc sau chiar pe întregul front – nu are nicio semnificaţie politică independentă.
În comentarii ce nu au fost incluse pe blog-ul său, dar trimise direct ziarului Moskovskii Komsomolets, Navalny s-a referit recent la scandalul Bilalov, dar fără a-i menţiona pe Secin sau Dvorkovich. În schimb, el a făcut o remarcă la oamenii de afaceri din Daghestan (Bilalov este din Daghestan) şi a emis afirmaţiile sale standard anti-Putin.
Dacă aşa vede Navalny "politica la nivel înalt a Kremlinului", atunci acesta ar putea fi motivul pentru care el ezită să ia partea cuiva. Există dovezi cu privire la astfel de îndoieli. Aceasta ezitare a lui Navalny s-a putut observa într-un articol pentru Slon.ru din aprilie 2011, atunci când el a salutat cu precauţie înlăturarea lui Secin din consiliul de administraţie al Rosneft. "Deci vom vedea ce se întâmplă de acum încolo", a scris el în acel moment.
Îndoielile lui Navalny au fost întemeiate. Până în noiembrie 2012, Secin, acum preşedinte al Rosneft, a fost reales în consiliului de administrare al societăţii.
Publicat iniţial pe Global Voices.
