George Maior - un om tot mai nervos. Ce să fie în spate?

Şeful SRI George Maior iese la postul B1 (!?!, de ce nu România TV de pildă?) sâmbătă seara şi face următoarea vorbire:

"Motivaţiile subiective ale unora sau altora, inclusiv la nivelul unor comentatori patetici lipsiţi de viziune sau de inteligenţă în acest domeniu, care, din păcate, vorbesc contrar intereselor cetăţenilor chiar legate de drepturile omului nu mă prea interesează. Mă interesează aspectul raţional, juridic legat de aceste legi. Noi considerăm că ele sunt concordante cu exigenţele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, unde sunt, de asemenea, expert (...) şi doctoratul meu e luat în acest domeniu. Garantez că toate aceste lucruri au fost avute serios în vedere de juriştii serviciului". (sursa Agerpres)

Mai multe probleme aş vedea referitor la demersul lui Maior:

1. Aducerea în discuţie a doctoratului dumnealui este super nefericită, având în vedere nesfârşita băşcălie la care s-a (şi ne-a) supus cel mai tânăr premier al României.

2. Expertiza juriştilor serviciului este iarăşi - sau ar trebui să fie – motiv de băşcălie, ba chiar de demisii. Legea Big Brother 3 a fost respinsă în unanimitate de CCR, fiind lipsită chiar de avizul CSAT – deci s-a dat rasol inclusiv pe formă. De fond ce să mai vorbim – s-au plâns vreo 13 ONG-uri, başca o decizie a Curţii Europene de Justiţie etc.

Juriştii SRI sunt atât de buni încât serviciul a ajuns, parte din cauza lor, în imposibilitatea de a citi chiar facturi la gaze, după cum a mai scris presa. Legat de acest aspect, n-ar fi rele nişte demisii din acest departament, făcute frumos, cu conferinţă de presă şi tot dichisul, ca să ne dumirim niţel pe ce cheltuie banii ditamai serviciul.

3. Nu poţi, din poziţia de director al SRI, să faci afirmaţii atât de brutale despre eventuale nepăsări cu privire la problemele legate de drepturile omului. Indiferent ce.

4. Cât despre etichetele emoţionale („patetici”) la care a găsit necesar să apeleze încă actualul director SRI - nu-i fac cinste!

Dânsul este plătit de mine şi alţi amărâţi ca mine pentru a prinde spioni şi terorişti, dar nu oricum, ci în concordanţă cu Constituţia. Judecătorii CCR sunt plătiţi pentru a examina legile, şi a ne (se) asigura de faptul că acestea nu încalcă mai sus-pomenita Constituţie. Presa, analiştii, sunt plătiţi (sau nu) să atragă atenţia şi asupra potenţialelor probleme cu puterea. Lucrurile nu sunt personale.

Dacă Maior nu-şi poate face jobul în condiţiile date (constituţional), ştie ce are de făcut şi e simplu. Oricum, n-ar trebui să şantajăm emoţional, n-ar trebui să ne porcăim şi n-ar trebui să ne comportăm ca nişte copii de cinci ani care trag câte o criză de isterie când mamiţica nu le cumpără maşinuţa respectivă.

Două vorbe despre contextul internaţional, mi se pare foarte important.

Atacurile din Paris au generat o demonstraţie de 1 milion şi ceva de oameni, care au ieşit pentru a protesta faţă de barbarie. Însă numărul lor imens dă un cec în alb politicienilor în această privinţă. Problema este că, deseori în istorie, una cere poporul, alta primeşte – pentru că cei de la putere au de multe ori, propriile agende, deseori catastrofale.

Iarăşi, am să menţionez de fiecare dată în articolele mele că există semne de întrebare asupra atacului din Paris, pe care nici mass media, nici serviciile franceze şi nici guvernul francez nu a catadicsit să le adreseze - mai multe amănunte se pot găsi aici. O fac pentru a trage un semnal de alarmă. Prea multe incidente din ultimii 20-30 de ani s-au dovedit piese de teatru cu actori reali - în primul rând noi în România ar trebui să ne aduce aminte de Decembrie 89 dacă nu de 9/11 sau Boston.

Imediat după incidente, cei aflaţi la butoane în Europa s-au mişcat cam prea la unison pentru a cere puteri sporite serviciilor. Premierul britanic, cel belgian şi ministrul de interne al Franţei au cerut toţi legi care să permită … etc etc. Ba chiar un fost director MI6 a ieşit în public cu declaraţia că vor trebui spionaţi oameni nevinovaţi, pentru a-i prinde pe terorişti.

Dacă stai bine să te gândeşti, sună deja a 1984 – cartea, nu anul. Poate pentru vest-europeni, care se jucau la sfârşitul secolului trecut cu ideea că ideologia comunistă e minunată în timp ce beneficiau de libertăţile democraţiei, o fi mai greu de înţeles primejdia. Însă pentru o ţară a cărei elită a fost masacrată prin temniţele Securităţii (serviciului de siguranţă a statului), în numele menţinerii stabilităţii sociale şi a prezervării sistemului, adresa lui George Maior este ca un duş rece.

De două săptămâni încoace, presa este inundată cu articole şi declaraţii despre prăpădul care poate veni peste România din partea teroriştilor.

Cu ocazia vizitei sale la Bucureşti, Victoriei Nuland i s-au pus vorbe în gură cum că ar fi cerut legea Big Brother (mai multe amănunte aici), o treabă gravă dacă stai să te gândeşti la statutul persoanei în diplomaţia internaţională.

Declaraţii contradictorii ale lui Tiberiu Niţu – care mai întâi recunoaşte că România stă bine la capitolul terorism, ca mai apoi să ceară şi el implementarea legilor Big Brother – ieşiri în public ale lui Sebastian Ghiţă, Valeriu Zgonea, MRU, în sprijinul SRI, analize care arată ce Armaghedon electronic ne paşte, toate încearcă să creeze o isterie de masă în favoarea acestor legi.

Modul în care a fost trecută prin Parlament legea – al cărui articol 17 permite purtătorului de epoleţi percheziţia electronică fără mandat - este şi el suspect. Dată prin Camera Deputaţilor tacit pe 17 septembrie (!?! Îmi place şi mie să atrag atenţia asupra cifrelor ca madame Christine Lagarde aici) şi prin Senat – cu unanimitate (!?!) de voturi (există voci care spun că parlamentarii nu ştiau ce votează în momentul respectiv (mai multe amănunte aici).

Toată povestea arată ca un asalt asupra societăţii civile din partea unei mari secţiuni din lumea politică, a serviciilor, a presei etc.

Demersul directorului SRI mi se pare de o grosolănie notabilă. Dar George Maior nu este cunoscut pentru grosolănie, ci mai degrabă dimpotrivă.

Întrebările pe care le-aş pune sunt următoarele – îşi caută Maior motiv pentru o demisie? Are asupra sa o presiune atât de mare încât îl face să-şi iasă din rezerva obişnuită şi să se urce cu pantofii pe judecătorii CCR? Dacă da, de unde vine? Sau testează apele să vadă câtă opoziţie va primi din partea societăţii civile?

Oricare ar fi răspunsurile, treaba miroase urât. Cineva coace în mod evident planuri prin spatele cortinei şi cu toţii ştim că oalele sparte vor fi plătite de iobăgime. Adică noi.

Aş recomanda tuturor să fim cu ochii pe ei, să nu-i lăsăm să-şi pună în aplicare agendele obscure. După cum a demonstrat Gandhi, o împotrivire raţională dar hotărâtă face minuni.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.