Fuga de dosare sau plan de amorţire letală a României?

Un aspect subtil al gândirii de Partid şi de Stat, puţin dezbătut de către analişti a apărut în primele minute ale deja celebrei apariţii a lui Liviu Dragnea la emisiunea Alessandrei Stoicescu.

Închinându-şi ode pentru epoca de aur în care s-ar afla România sub conducerea sa, Dragnea a strecurat ceva important pe sub uşă: cei 2% pentru armată, cu care părea că se mândreşte. Parcă am remarcat şi o expresie specială a feţei în momentul în care rostea propoziţia, lucru care ar sublinia însemnătatea pe care o acordă mesajului pe care tocmai îl aruncă în spaţiul public.

Sublinierea celor 2% nu este vizibilă numai la Dragnea. Este unul dintre mesajele recurente la liderii PSD după alegeri - moment aflat în proximitate temporală cu invazia Crimeei, când un Dragnea triumfător ieşea şi promitea creşteri de salarii, şi ... respectarea tuturor angajamentelor cu partenerii externi.

Nu este singurul. Victor Ponta, înainte să ajungă inamicul numărul unu al PSD, spunea cam acelaşi lucru cu câteva luni în urmă, la o emisiune TVR, referindu-se la SUA: te-ai gândi că cei 2% îi vor mulţumi, dar uite că nu este aşa.

Ponta era vizibil contrariat şi lesne de înţeles, căci gândirea celor propulsaţi la butoane zilele astea este foarte limitată, cel puţin pentru contextul actual. "Dăm bani la jupâni, iar noi aici, cuminţi, ne facem învârtelile". Asta pare să fie mantra PSD-ului, doar că, în cazul lui Dragnea, lucrurile stau mai complicat, fiind la butoane.

Pe de o parte iese şi vântură bugetul mărit pentru Apărare, pe de altă parte numeşte cel mai incompetent cabinet din istoria postdecembristă (lucru semnalat fără menajamente chiar de Ecaterina Andronescu), iar la Externe montează un dinozaur din epoca în care România era condusă de celule GRU. Meleşcanu încearcă - şi sunt convins că îi este din ce în ce mai greu - să simuleze colaborarea cu partenerii strategici, însă la orice chestiune cheie, cu adevărat sensibilă - de exemplu desele incursiuni ale avioanelor de luptă ruseşti, care ridică Typhoon-uri - este de negăsit.

Pe măsură ce situaţia se acutizează, poziţia lui Dragnea este tot mai greu de explicat. Iese şi atacă multinaţionalele pentru exportul de profit (lucru care, între noi, se întâmplă, dar poate fi oprit prin legislaţie). Dar de companiile ruseşti care fac acelaşi lucru, nu-l prea auzi vorbind.

Retorica sa este şi ea trasă la bandă după a Rusiei şi obiceiurile mai noi - organizarea de mitinguri de proslăvire şi reprimarea asiatică a celorlalte, trage şi ea către stepele Asiei. Mai nou începe să vorbească şi despre atentate la viaţa liderului. Reţeta este deja clasic-comunistă - lipsă totală de transparenţă guvernamentală, dresură prin teroare pentru opoziţie, propagandă complet ruptă de realitate, aparentă blândeţe care să liniştească populaţia confuză şi căpuşele.

Reţeta este deja clasic-comunistă - lipsă totală de transparenţă guvernamentală, dresură prin teroare pentru opoziţie, propagandă complet ruptă de realitate, aparentă blândeţe care să liniştească lumea confuză şi căpuşele.

Toate acestea au menirea de a ţine populaţia României într-o buimăceală totală. Pare că lipseşte doar componenta ideologică. Dar ea este acolo, pentru că tot acest conflict care dospeşte sau deja a izbucnit peste tot pe glob, este, de fapt, profund ideologic, dacă nu de-a dreptul metafizic.

Fac o paranteză. Cinstit vorbind, această Alba-neagra geopolitică pe care o joacă oligarhii balcanilor este şi vina corupţiei Washingtonului, unde oameni precum Mark Rich - afat în grupul băieţilor de la Harvard care au profitat din plin de debandada anilor 90 în Rusia şi în general Europa de Est, sau mai recenţii Paul Manafort / Elliot Broidy, nu se dau înapoi de la acorduri oribile cu oameni oribili, care aduc vătămare pe termen lung atât zonelor respective cât şi intereselor SUA.

Revenind la dualitatea lui Dragnea, întrebarea care se pune este dacă motivul real al debandadei pornite la Bucureşti este într-adevăr fuga de dosare a preşedintelui PSD (motiv minor, Dragnea putea, la o adică, să fugă ca atâţia alţii, sau să încheie acorduri şi să se retragă), sau o agendă mai mare, de scoatere din priză a României.

Scoatere din priză care a reuşit deja. Căci Occidentul nu mai are, acum, niciun partener cu care să poată construi ceva (orice), în România.

Întrebarea ar fi dacă Occidentul îşi poate permite un Est aflat în zona dintre viaţă şi moarte, în momentul în care dinspre Est bate un vânt urât mirositor, de comunism care pretinde că are faţă umană.