Fiinţe fantastice din mitologia universală: Reptilienele (II)

În mitologiile greacă, babiloniană, aztecă sau egipteană, printre zei, eroi, personaje de basm şi alte creaturi fantastice şi-au făcut loc şi unele cu aspect sau atribute reptiliene: şerpi, salamandre şi alte târâtoare cu sânge rece. În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre ele: Gorgonele, salamandra, Quetzalcoatl şi vasiliscul.

GORGONELE

În mitologia greacă, Gorgonele sunt trei surori (Medusa, Euryale şi Sthenno), monştri cu chipuri de femei frumoase, plete din şerpi întărâtaţi, colţi de mistreţ, braţe de bronz şi aripi de aur. Dintre ele doar Medusa era vulnerabilă, celelalte bucurându-se de nemurire; ea simboliza elanul spiritual pervertit în stagnarea vanitoasă. Cine îi zărea chipul împietrea, poate pentru că în ochii ei se oglindea propria imagine alterată despre sine. A fost ucisă, în vreme ce dormea, de către Perseu, cu sabia primită de la Hermes şi scutul de la Athena, folosit drept oglindă, pentru a nu o privi direct, iar Hefaistos a montat apoi capul Medusei pe scutul înţeleptei războinice Athena, a cărui simplă vedere transforma pe orice muritor în stană de piatră. În „Fiziologul” (tratat de zoologie cu pilde religioase, atribuit lui Aristotel, foarte popular în Europa în Evul Mediu), Gorgona nu este o făptură a cărei putere stă doar în privire, ci şi în glasul ademenitor, ca al sirenelor: „Gorgonia iaste la chip ca o muiare frumoasă. Perii capului ei sînt şerpi, iar căutătura ei iaste moartea. Şi joacă şi rîde în toate zilele ei şi petrece în Munţii Apusului. Deci, cînd îi vine vremea ca sa să gonească, începe a striga de la om pin la dobitoc, pre lei şi pre păseri şi pre alte fieri, zicînd: Veniţi cătră mine!”.

SALAMANDRA

Babilonienii şi vechii egipteni au socotit că Salamandra, care se încălzea la soare pe pietrele încinse, trăieşte în foc fără să ardă. Astfel au identificat-o cu focul, a cărei manifestare vie era. De asemenea, din pricina incredibilei răceli a pielii ei, i s-a atribuit şi puterea de a stinge focul. La egipteni reprezenta hieroglifa omului mort de frig. În „Scara numerelor şi cuvintelor streine tîlcuitoare”, ce precede naraţiunea din ISTORIA IEROGLIFICĂ, D. Cantemir o defineşte: „un fel de jiganie, pentru care băsnuiesc poeticii că lăcuieşte în foc”. În visul Hameleonului apare ca o şopârlă groaznică ce „fără saţiu jăratecul păştea şi de mare lăcomie şi spudza o înghiţiia, nemică ceva şi de atîta înfocată văpaie betejindu-să”.

QUETZALCOATL

Şarpele cu pene aztec înglobează o simbolică subtilă şi complexă. Spre deosebire de păsările divine orientale, care ucid şerpii, el reprezintă o simbioză între simbolurile ascensionale luminoase şi cele primare, ale tenebrelor. Şarpele, cel mai orizontal dintre animale, simbol pregnant al materiei, al pământului, al toropelii inerte, se ridică pe coadă şi astfel sugerează verticalitatea specific umană. Iar şarpele cu pene reprezintă hibridarea a doua specii aparent ireconciliabile: unirea târâtoarei cu substanţa înaripată. Nu numai reptila încearcă astfel să ajungă la cer, ci şi pasărea aspiră să coboare pe pământ. În clipa acestei comuniuni verticale, reptila şi pasărea nu se mai diferenţiază, fiind absorbite de simbolul lui Quetzalcoatl (omul perfect), care acţionează în virtutea unei realităţi superioare, invizibile printre aparenţele lumeşti.Penele lui (deci aripile) simbolizează cerul, soarele. El este zeul vieţii şi al morţii, al luminii şi întunericului. E asociat umidităţii şi apei. Nu e numai Şarpele-cu-pene-verzi şi Şarpele-nor-cu-barba-de-ploaie, ci şi fiul şarpelui şi stăpânul zorilor. Dar mai ales, e norul aducător de ploaie, cumulus-ul cu reflexe argintii din miezul verii (de aici numele lui: Zeul Alb), din al cărui pântec negru cad picăturile de ploaie. E zeul care s-a încarnat şi s-a sacrificat pentru oameni, promiţând că se va întoarce. Ca soarele, s-a dus să moară la apus şi va reveni dinspre răsărit.

VASILISCUL

Împărat al târâtoarelor (basiliskos=mic rege), vasiliscul era înfăţişat ca o reptilă ce nu se târa precum şerpii, ci înainta cu capul în sus. Purta coroană şi provoca moartea atât prin uitătură, cât şi prin respiraţie. Plinius cel Bătrân susţinea că trăia într-un deşert, fiindcă totul în jurul lui era otrăvit. Modelul acestui monstru cu privire ucigaşă e posibil să fi fost ori vipera cu coarne din Egipt (cornişele par de la distanţă zimţii unei coroane), ori zeiţa-cobră Uraeus, care personifica ochiul arzător al lui Ră şi împodobea fruntea faraonilor căci conţinea esenţa proprietăţilor Soarelui, fertilizant şi în acelaşi timp capabil să usuce şi să ardă. Faptul că ucidea cu privirea pe oricine se apropia, fără să-l bage în seamă şi fără să-l privească el cel dintâi, l-a făcut să simbolizeze puterea regală care îi fulgeră pe cei ce nu-i acorda respectul cuvenit, dar şi în sens mai larg, primejdiile mortale ce pândesc existenţa umană dacă nu sunt zărite la vreme. Vasiliscul nu putea fi ucis decât punându-i-se în faţa o oglindă în care să-şi reflecte privirea. Cu timpul monstrul şi-a adăugat noi elemente fabuloase: se năştea în zodia câinelui dintr-un ou de cocoş bătrân de 7 sau 14 ani, ou perfect rotund şi acoperit cu o piele aspră, ascuns în bălegar şi clocit 40 de zile de o broască râioasă (în 1474 la Basel, a fost ars pe rug un cocoş - vrăjitor acuzat de a fi ouat vasilisci). Datorită naşterii, a luat înfăţişarea unui cocoş cu coadă de dragon sau a unui şarpe cu aripi de cocoş; în ambele cazuri purta o coroană. Apoi a devenit un cocoş galben încoronat, cu două perechi de picioare, aripi mari şi coadă de şarpe. În 1202, la Viena, un brutar a fost acuzat că a cobit apariţia unui vasilisc într-o fântână; pe fundul ei se zărea ceva strălucind şi miasme insuportabile se ridicau la suprafaţă. Ucenicul a coborât în fântână şi cu greu readus, a mărturisit că a văzut un monstru teribil jumătate cocoş, jumătate şarpe, cu ochi şi piele strălucitoare. Un erudit aflat în apropiere a recomandat folosirea unei oglinzi şi monstrul şi-a dat sufletul îndată ce şi-a zărit propriul chip. În alchimie, vasiliscul simboliza focul devastator, preludiu al transmutaţiei metalelor.