Fiinţe fantastice din mitologia universală: Înaripatele (I)

Multe mituri, povestiri sau legende vorbesc despre fiinţe fantastice ce trăiesc în păduri, în adâncul mărilor şi oceanelor, zburând pe cerul vrăjit sau bântuind printre cei vii sau morţi; legendele despre aceste fiinţe fabuloase ne transportă într-o lume magică, în care totul este posibil. Aceste făpturi pot fi paşnice sau sociabile, uneori ajutând oamenii, sau monştri îngrozitori şi răi ce trăiesc alături de spiriduşi năzdrăvani şi jucăuşi şi de fiinţe sălbatice şi dezgustătoare. Iată poveştile câtorva „făpturi” mai puţin cunoscute, dar reprezentative de-a lungul timpului pentru anumite popoare şi mitologii, ce au întruchipat credinţa, cultura sau anumite temeri sau frici ale acestora.

Am grupat aceste fiinţe, în funcţie de aspectul exterior care li se atribuia, în trei categorii: înaripate, reptiliene şi versatile. Dintre înaripate vom face cunoştinţă cu garuda, simurghul, grifonul, pasărea rok, vulturul, pasărea phoenix şi struţo-cămila.

GARUDA

În religia hindusă este vehiculul-divin al lui Vishnu şi al soţiei sale, închipuită ca o pasăre de pradă, uneori cu trup de om, întotdeauna cu chip de om, trei ochi şi cioc de vultur, aripi roşii şi picioare terminate cu gheare. Ea este rudă şi totodată duşman neîmpăcat al şerpilor „naga”, cei ce încarnau răul şi puterile htonice. Şi aceştia erau prezentaţi cu bust şi cap de om. Pentru tibetani „garuda” este feroce şi supusă regelui Infernului. Lupta dintre pasăre şi şerpi, des întâlnită în iconografia asiatică, simbolizează lupta vieţii cu moartea, a binelui cu răul, a puterilor uraniene cu cele htonice. O pictură tantristă o arată ca simbol al universului. Garuda este un epitet al lui Shiva şi al lui Vishnu. Stă cu ghearele înfipte în demonul Hiranjakasipu şi poartă pe aripile desfăcute şi pe piept imaginea celor trei emanaţii ale lui Shakti, divinitate reprezentând viaţa, moartea şi renaşterea. În mijloc se află figura demiurgului Brahma.

În tradiţiile brahmanice, la început şi elefanţii aveau aripi; masivitatea lor cenuşie amintea plutirea lentă a norilor de ploaie. Chiar Indra călătorea pe spinarea lui Airâvata, elefantul gigantic (norul musonului aducător de ploaie). La începutul timpurilor, Brahma a spart oul din care a ieşit auria garuda, pasărea solară. Apoi din coji au ieşit 16 elefanţi „cariatidele universului”. Fiii acestor elefanţi zburau asemeni norilor. Dar într-o zi s-au aşezat pe crengile unui copac şi au prins să se hârjonească. Dedesubt, un ascet ţinea o lecţie elevilor săi. Crengile s-au rupt şi elefanţii au căzut peste copii, ucigându-i pe câţiva dintre ei, iar ascetul, înfuriat, a blestemat elefanţii să nu mai poată zbura niciodată.

SIMURGHUL

Este o pasăre nemuritoare din mitologia persană, care îşi are cuibul pe faimosul munte Kaf, unde sălăşluiesc şi djinii şi demonii. Ea cunoaşte graiul oamenilor şi le slujeşte drept mesager şi confident; transportă eroii la mari distanţe, adesea între cele două lumi, iar o pană a ei arsă o cheamă în ajutor sau vindecă miraculos. În epoca post-islamică, poetul Attar (sec. al XIII-lea) vorbeşte în „Colocviul păsărilor” despre Simurgh ca despre un simbol al căutării de sine; toate păsările lumii au plecat odată să-şi caute regele şi doar 30 dintre ele au ajuns pe muntele Kaf, spre a înţelege aici că Simurgh sunt ele însele (si=30, morgh=pasăre), fiecare în parte şi toate la un loc.

GRIFONUL

Este o pasăre fabuloasă cu cioc şi aripi de vultur şi trup de leu, reunind în plan simbolic puterea terestră a leului şi energia celestă a vulturului. Grecii l-au asimilat cu monştrii-paznici: grifonii păzesc comorile din ţara hiperboreenilor, supraveghează craterul cu vin al lui Dionysos, se opun căutătorilor de aur din munţi. Tot un grifon îl poartă în aer pe Apollo. În heraldică grifonii au devenit păsări cumplite, cu patru picioare, mari cât un lup, cu pene roşii pe piept şi negre pe restul trupului. La noi grifonul a fost confundat – din cauza aspectului său malefic - cu zmeul, balaurul sau diavolul. Zgrupţuroiul înaripat arăta că un zmeu cu corp de pasăre, coadă de şarpe şi cap de om, o întruchipare a forţelor răului. E greu de înţeles de ce s-a alterat simbolistica lui ascensională, mai ales că „Fiziologul” (carte populară de suces în Europa evului mediu ce a fost atribuită lui Aristotel) cu largă răspândire pe teritoriul românesc, îl prezintă astfel: „Gripsorul iaste mai mare decât toate păsările câte zboară şi lăcuieşte în pământul lui Ioan, lângă Marea Ochiianului. Deci, când va să răsae soarele şi-ş revarsă razele sale, iar gripsorul îşi întinde arepile sale şi acopere razele soarelui. Şi viind şi alt gripsor, stă lângă dânsul şi strigă amândoi deodată, zicând: Vino, dătătoriule de lumină şi luminează lumea!”.

PASĂREA ROK

Pasăre din 1001 de nopţi, celebră şi în literatura europeană a Evului Mediu datorită poveştilor aduse de cruciaţi. Şi Marco Polo spune că locuitorii din Madagascar i-au descris-o ca pe o pasăre cu aripi de 30 de paşi şi penele de 12 paşi; e atât de mare, încât poate ridica în gheare un elefant (în 1001 de nopţi ridică un elefant şi un inorog încleştaţi în luptă). Kurzii o socotesc o pasăre albă, lungă de 18 metri, care locuieşte în Marea Muhît (Mediterană), iar arabii o plasează în Marea Chinei. Sindbad-marinarul, părăsit pe o insulă pustie în a doua călătorie a sa, zăreşte la orizont „o închipuire albă şi uriaşă”. Comentatorii au emis variate teorii privitoare la identitatea sa: un descendent întârziat al pterodactililor sau un struţ gigantic (Aepiornis); un fenomen natural (taifunul); o aeronavă extraterestră sau aparţinând unei civilizaţii dispărute (faimosul continent MU).

VULTURUL

Pasăre universal considerată simbol celest, solar şi regal (la amerindieni, în Siberia, la azteci, japonezi şi în India). Ca „rege al zburătoarelor” are acces în zonele spirituale superioare. În antichitatea clasică e pasărea lui Zeus şi a lui Iuppiter, cu care a fost des identificat. Uneori are şi un aspect malefic, căci vulturul este un răpitor feroce. Astfel a ajuns să simbolizeze orgoliul şi opresiunea, mai ales că figura pe emblemele multor regi şi seniori. În „Fiziologul”, vulturul este descris într-un mod neaşteptat: în faţa morţii. Vulturul trăieşte 100 de ani şi-i creşte vârful nasului lung în jos şi nu poate vâna.

PASĂREA PHOENIX

După mărturiile lui Herodot, Plinius cel Bătrân, Tacitus s.a. phoenixul este o pasăre mitică de origine etiopiană, de o frumuseţe inegalabilă şi înzestrată cu darul de a renaşte din propria-i cenuşă. În Egiptul antic era adorată de Heliopolis (Cetatea Soarelui) şi asociată ciclului cotidian al soarelui şi ciclului anual al revărsărilor Nilului, de unde raportul ei cu regenerarea şi viaţa. Arabii susţin că nu se poate aşeza decât pe muntele sfânt Kaf. Taoiştii o numeau „pasărea de cinabru” (tan-niao), cinabrul fiind suflarea roşie de mercur. Această pasăre minunată şi fabuloasă se ridica deasupra Nilului, ardea se consuma ca apoi să renască din propria cenuşă. Ea evocă focul creator şi distrugător, care reprezintă originea şi sfârşitul lumii; este un substitut al lui Shiva şi al lui Orpheu. Adeseori phoenixul poartă o stea ca semn al naturii ei celeste. În „Fiziologul” (iniţial un tratat de zoologie, căruia ulterior i s-au adăugat pilde religioase; la noi în ţară, prima traducere e atestată la începutul sec.al XVIII-lea) „finizul” este pasărea roşcat-aurie care îşi întinde aripile ca să se odihnească în ele razele soarelui ce răsare şi să o incinereze. Finizul este o pasăre foarte frumoasă, mai frumoasă ca păunul, având chip împărătesc purtând pe cap o cunună de aur împodobită cu pietre scumpe. Este singuratic ca un călugăr trăind 500 de ani, cunoscând când îi vine vremea să moară.

STRUŢO-CĂMILA

În Antichitate nu a incitat prea mult imaginaţia oamenilor. De o frumoasă descriere beneficiază în „Fiziologul”, care îi păstrează numele grecesc de Struthiocamelos. În Evul Mediu însă, rigoarea erudiţilor i-a descompus înfăţişarea conform numelui, în pasăre şi animal. Dimitrie Cantemir îşi numeşte un personaj din „Istoria Ieroglifică”, Struţocămilă, cu intenţia vădită de a-i satiriza ezitarea între ţara păsărilor şi cea a patrupedelor, ştiind fără îndoială că în Occident era înfăţişat ca o cămilă înaripată, care seamănă a măgar.

Va urma.

Urmăriţi rubrica noastră de Cultură/Turism pentru a citi în articolele viitoare despre fiinţe fantastice reptiliene şi versatile.