EXCLUSIV. Ciobică Grigore: În închisorile comuniste se instituia teroarea prin foamete, frig şi frică

Domnul Ciobică Grigore, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din Brăila a avut amabilitatea să dea un interviu reporterilor de la Epoch Times România. Domnul Ciobică, deşi era pe atunci un tânăr de 18 ani, a trăit clipe de coşmar în perioada instalării comunismului în România. A fost închis şi a suportat torturi fizice şi psihice în timpul anchetelor şi detenţiei, aşa cum au păţit zeci de mii de români care au fost martorii metodelor inumane impuse de un sistem represiv comunist. El a fost deţinut la Galaţi, Aiud şi lagărul de muncă de la Grădina.

Amintirile sale sunt o îmbinare între respect, dragoste de semeni, conduită morală, credinţă şi suferinţele crunte îndurate sub un regim totalitar comunist, care a folosit metode inimaginabile de reprimare, a încorsetat personalitatea şi a lăsat urme adânci asupra psihicului şi fizicului oamenilor.

Prezentăm mai jos interviul integral pe care l-a acordat domnul Ciobică Grigore.

Reporter: Când aţi fost arestat de comunişti şi în ce loc vă aflaţi?

Ciobică Grigore: Am fost arestat în anul 1958 în Brăila şi am fost condamnat definitiv la 01.10.1958 la 18 ani de muncă silnică pentru uneltire contra orânduirii de stat. Am fost eliberat la 14.04.1964 din U.M. Ostrov.

Reporter: Pentru ce aţi fost condamnat şi ce vârstă aveaţi?

Ciobică Grigore: Am fost condamnat în anul 1956 pentru participare la organizaţia subversivă numită " Bătrâna carapace" şi pentru înfiinţarea celei de a doua organizaţii numită ‘’ Vulturul negru’’, ambele organizaţii având drept scop răsturnarea orânduirii de stat (conform sentinţei). În acel an am împlinit 18 ani, iar ceilalţi 2 colegi, Constantinescu Vasile avea 16 ani, iar Tudor Neculai 19 ani.

Reporter: Au mai fost şi alte persoane din familie persecutate în timpul comunismului?

Ciobică Grigore: Da. Tatăl meu a fost plutonier de jandarmi şi a pătimit multe. În 1947, după 20 de ani de activitate a făcut cerere să iasă la pensie. Era şef de post de jandarmi în comuna Movila Miresei, judeţul Brăila. S-a trezit într-una din zile cu "doi tovarăşi" care i-au cerut să semneze un angajament de înscriere în Noua Miliţie. Tatăl meu a refuzat. El jurase credinţă regelui, numai că regele a plecat iar el a fost dat afară, schimbând arma cu târnăcopul şi lopata. A rămas să-i aştepte pe americani. Ha! Aşa voi face şi eu mai târziu. A fost radiat din toate documentele militare, aşa încât, în momentul în care a vrut să se pensioneze după alţi 15 ani de muncă, nu l-au mai găsit în nicio evidenţă militară. În anul 1958 când am fost arestat, a fost arestat şi el şi anchetat câteva luni. A fost eliberat. Am aflat acest lucru mulţi ani după eliberarea mea, atunci când luneca deja pe ultimul său drum. L-am iertat şi l-am admirat. Tăcerea este o virtute pentru un militar .

Reporter: Ce puteţi spune despre închisoarea de la Aiud?

Ciobică Grigore: Aiudul rămâne emblema neagră a ceea ce au însemnat închisorile comuniste, toate întrecându-se între ele prin instituirea terorii prin foamete, frig şi frică. Regimul celular era eternitatea zăvorâtă între 4 pereţi, de unul singur în celulă, distrugător fizic şi psihic, 2 sau 3 sau 4 deţinuţi în celulă, aceleaşi trei fantome, frig, foame şi frică, la care se adaugă cumplita Tăcere.Tăcerea guverna Aiudul. Se tăcea pentru că nu ştiai pe cine ai în celulă, iar o zi sau două, sau cinci executate la carceră la neagra, iţi aducea moartea numai la doi paşi de tine, dacă "cineva" din celulă era “ciripitor”.

Reporter: Au fost închise şi personalităţi bine cunoscute în locurile în care aţi fost şi dumneavoastră?

Ciobică Grigore: Da. La Galaţi, la Aiud sau lagărul de exterminare Gradina, am avut prilejul să întâlnesc personalităţi de seamă, cu menţiunea că uitarea este dată de Dumnezeu. Totuşi spun că l-am întâlnit pe preotul Ioan, pe un călugăr din lotul maicii Veronica, care mai târziu slujea la o biserică lângă Bucureşti. L-am întâlnit pe locotenentul numit Boboc, din Bucureşti, şef de promoţie, care avea o atitudine demnă de un adevărat militar. A rămas cu conştiinţa neîmpăcată şi răbufnea din când în când, mai ales când îmi povestea ca în prima noapte a războiului, la Tiganca, a pierdut întregul pluton de ostaşi din subordinea lui. Toţi morţi. Singurul care a scăpat era el. Încerca să dezlege enigma prin două căi: trădare sau prostie. L-am întâlnit pe Amedeo Lăzărescu, un mare cărturar şi om politic, dar neînţeles de contemporanii săi, pentru un singur motiv, eternul motiv, acela că era mai deştept decât toţi.

Reporter: Ne puteţi poveşti câteva întâmplări care v-au marcat mai mult, pe dumneavoastră şi pe colegii dumneavoastră?

Ciobică Grigore: Întâmplări şi fapte sunt foarte multe. Puţine rămân însă în memorie…eram în ancheta la Galaţi. Foamete, bătaie şi frică. În timpul anchetei, permanent, prima întrebare a anchetatorului era unde trebuie să aterizeze desanturile americane. Şi cum eu nu ştiam nimic din toată această mare manevră, negam vehement. Anchetatorul se enerva şi mă pocnea cu câte o " directă" drept în frunte. Numai că într-o zi au schimbat tactica. Când mi-au cerut iar să le spun când vin americanii, am răspuns tot că nu ştiu. În acel moment, cu câteva zecimi de secundă înaintea răspunsului meu, pe o uşă laterală a venit în spatele meu un bătăuş încălţat în papuci, ca să nu-l aud. Şi chiar aşa a şi fost: nu l-am auzit. Când am spus că nu ştiu când vin americanii, strigoiul din spatele meu mi-a trântit o lovitură în falca dreaptă, că am căzut de pe scaun şi acolo am rămas până a venit infirmierul de serviciu. M-au spălat, mi-au dat o pastilă sau două şi ancheta a continuat. Numai că de data aceasta nu mai puteam să vorbesc, iar când anchetatorul m-a întrebat iar când vin americanii, eu i-am arătat cu mâna dreaptă că nu pot vorbi, şi imediat am întors capul speriat să nu apară strigoiul din nou. Pentru faptul că am întors privirea în altă direcţie în timpul anchetei puteam să fiu bătut două zile la rând. De data aceasta, anchetatorul s-a declarat mulţumit şi mi-a zis "vezi ce păţeşti dacă nu ne spui când vin americanii?".

Reporter: I-aţi cunoscut pe Alexandru Vişinescu, fostul şef la închisorii de la Râmnicu Sărat, sau pe Ion Ficior, fostul şef de la lagărul Periprava - torţionarii care sunt puşi sub urmărire penală pentru genocid?

Ciobică Grigore: Nu i-am cunoscut. Consider totuşi că prezentatorii de la televiziune greşesc în privinţa modului de abordare a subiectului “deţinuţii politici”.

Este bine că s-a început, chiar foarte bine, căci altfel, peste vreo 10-20 de ani nu o să mai fie niciunul dintre noi. Mai adaug faptul că unul dintre moderatorii de pe sticlă, a venit cu o idee trăznită, în sensul că să ia banii din pensia torţionarilor şi să-i dea deţinuţilor politici. Mai mare batjocură nici că se mai poate.

Reporter: Cum aţi reuşit să suportaţi toate nedreptăţile şi suferinţele cât timp aţi fost deţinut politic?

Ciobică Grigore: În închisorile comuniste trebuia să ai două credinţe: credinţa în Dumnezeu şi credinţa că vin americanii. Cu cât credeam mai mult că vin americanii, cu atât ne loveau caraliii mai crunt, mai sălbatic.

Şi mai trebuie să adaug un lucru: pe lângă cele două credinţe, trebuia să-ţi stăpâneşti foamea. Foamea era cel mai cumplit factor distructiv, demolator. Repet, am crezut în Isus, Dumnezeul meu şi am crezut că vin americanii, şi mi-am stăpânit foamea. Cât priveşte pe americani, aceştia n-au venit. "Cu roaba" dacă veneau, în 50 de ani tot reuşeau. De altfel, aşa strigau caraliii la noi, lovindu-ne permanent.

Reporter: Cum credeţi că am putea să ajutăm oamenii şi în special tineretul să conştientizeze ce a însemnat comunismul, să cunoască ororile prin care aţi trecut?

Ciobică Grigore: Simplu. Guvernele României libere să demonstreze că suferinţele noastre şi-au găsit împlinirea. În numele capitalismului pentru care am luptat, azi, democraţia post decembristă a gonit din ţara peste 3 milioane de tineri, mulţi, foarte mulţi, adevărate valori naţionale (medici, ingineri, profesori, muncitori). Sunt decepţionaţi tocmai ei, sarea pământului românesc. Păcat.

Reporter: Vă mulţumim pentru amintirile emoţioante pe care ni le-aţi împărtăşit.