Octavian Bjoza "Toţi erau la fel de ticăloşi, dar existau ca oriunde şi nişte vârfuri"

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti începerea urmăririi penale împotriva fostului comandant al închisorii Râmnicu Sărat, locotenent-colonel (r) Alexandru Vişinescu (88 de ani) - unul dintre cei 35 de comandanţi de penitenciare care în perioada 1947-1965 se aflau la conducerea temniţelor comuniste - pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.

Despre Alexandru Vişinescu şi portretul comandantului de închisoare comunistă am discutat cu dl Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

"Toţi (comandanţii de închisori - n.r.) erau la fel de ticăloşi, dar existau ca oriunde şi nişte vârfuri. Existau unii dintre ei în privirea cărora citeai satisfacţia de a li se oferi posibilitatea să bată, să chinuie, să vadă sânge, iar Vişinescu a fost cu certitudine unul dintre ei", ne-a declarat dl Bjoza.

"Şi eu am momente când mă gândesc că poate atunci în 90 când eram mulţi şi poate chiar mai puternici se putea insista mai mult pentru pedepsirea lor, dar de unde?" a adăugat dl. Bjoza. "S-au primit ordine verbale din partea lui Ion Iliescu care a spus activiştilor de partid şi securiştilor să nu li se întâmple nimic – nu vă atingeţi nici cu degetul de ei. Acelaşi Iliescu care a chemat minerii, acelaşi Iliescu care le-a mulţumit minerilor pentru că au intrat în intelectualitatea adunată în Piaţa Universităţi şi au făcut ce au făcut şi au cufundat România într-o ruşine greu de reparat. Iată nici acum, după 20 şi ceva de ani nu am reuşit s-o facem".

Vă invităm să citiţi mai jos interviul acordat în exclusivitate Epoch Times de domnia sa.

Reporter: Ce opinie aveţi în legătură cu faptul că IICCMER a făcut plângere penală împotriva lui Alexandru Vişinescu, comandantul închisorii Râmnicu Sărat, după 24 de ani de la Revoluţie?

Dl Octav Bjoza: Din punctul nostru de vedere, al foştilor deţinuţi politici, sigur că este foarte târziu, jignitor de târziu la adresa noastră, prin faptul că au fost lăsaţi să moară liniştiţi unii dintre ei la casele lor, beneficiind de distincţiile şi decoraţiile obţinute în lupta cu noi, de pensiile “nesimţite” oferite de statul comunist şi menţinute de comuniştii deveniţi democraţi peste noapte după decembrie 1989.

Acest proces ar fi util pentru generaţia tânără de azi şi de mâine, în sensul că ar fi mai informaţi, ar cunoaşte adevărul despre cum s-a trăit atunci şi să se ştie şi de ce România astăzi a ajuns în situaţia în care este, adică marea majoritate a populaţiei trăieşte sub pragul sărăciei fiind pe ultimul loc în Uniunea Europeană din acest punct de vedere. La nivel mondial, nicăieri nu s-a întâmplat că într-un timp atât de scurt să avem îmbogăţiţi peste nopate, care au făcut averi atât de mari într-un timp atât de repede. Este explicaţia de ce poporul se zbate în această cruntă mizerie.

Reporter: Puteţi să ne faceţi un portret al comandantului de închisoare, având în vedere închisorile unde aţi fost deţinut ?

Dl Octav Bjoza: Mai trăiesc câţiva dintre ei, aşa cum şi dintre noi mai trăiesc puţini. Aş îndrăzni să afirm că toţi erau la acelaşi numitor comun. Toţi erau la fel de ticăloşi, dar existau ca oriunde şi nişte vârfuri. Existau unii dintre ei în privirea cărora citeai satisfacţia de a li se oferi posibilitatea să bată, să chinuie, să vadă sânge, iar Vişinescu a fost cu certitudine unul dintre ei. În 4 ani cât am fost închis, eu am trecut prin 14 închisori, securităţi şi lagăre de muncă.

Personal nu am avut de a face direct cu acest Vişinescu, dar vorbeam între noi şi cunoşteam comportamentul comandanţilor de închisori sau de lagăre. Am fost arestat în ziua de miercuri 25 iunie 1958, terminasem anul I la Universitatea Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Geografie Geologie, şi am trecut prin securităţile Iaşi, Uranus din Bucureşti şi securitatea din Braşov. La Iaşi m-au anchetat doi români, un fost strungar devenit locotenent major Gaşparovici Eugen şi un fost frizer devenit căpitan de Securitate, David Isidor.

La Uranus din Bucureşti am avut de a face cu faimosul Gheorghe Enoiu, apoi la Braşov, cu un mare criminal al României care a murit de vreo 10 ani, faimosul maior de securitate, şeful serviciului de anchete Stelian Alexandrescu şi colonelul de securitate în retragere astăzi, pe atunci locotenent major, astăzi având o pensie de 5-6.000 de lei şi care trăieşte bine mersi în Braşov pe strada Cuza Vodă numărul 1 – a fost unul din criminalii care tânăr fiind umbla prin munţi să prindă ultimii partizani ai lui Ion Gravilă Ogoranu. L-am găsit în dosarele Securităţii făcând parte din acele formaţiuni de scotocire a munţilor pentru găsirea ultimilor 6-7 partizani.

Închisorile prin care am trecut sunt Codlea, Gherla, Galaţi, Brăila, Văcăreşti, Jilava. Ca lagăre de muncă în Balta Brăilei am trecut prin Strâmba, Stoieneşti, Saivane şi faimosul lagăr de la Salcia. Apoi în Delta Dunării pe Bacul 4 la recoltat stuf, la Periprava Centru şi Periprava Secţia Grindu – de une m-am şi eliberat în 23 iunie 1962 într-o nopate de vineri spre sâmbătă.

Amintiri legate de acest Fecioru – o întâmplare concretă este aceea că fiind scoşi la munci agricole, am fost duşi să plantăm arpagic şi de foame am început să mâncăm arpagic, fără să avem pâine sau măcar mămăligă – mâncam aşa doar arpagic şi deoarece credeam că poate are vreo vitamină, ne-am hotărât să le ducem şi celorlalţi care au rămas în lagăr. Ne-am umplut buzunarele şi am băgat arpagic în sân. Dar ne-a văzut acest Fecioru şi ne-a pus să stăm în genunchi. Am pus zeghea jos – haina vărgată se cheamă zeghe – şi a trebuit să golim buzunarele şi ce aveam în sân. Am pus grămada pe zeghe şi a trebuit să mâncăm toată cantitatea de arpagic fără apă, fără pâine, fără mămăligă.

Ne-am tăvălit de durere câteva zile, am avut arsuri cumplite, pentru că vă imaginaţi, la noi mucoasa gastrică şi intestinală era 0, probabil vedeai prin ea, atât eram de slabi şi de lipsiţi de vitamine şi de hrană consistentă. Şi unul dintre noi nu a reuşit să mănânce porţia pe care o avusese în buzunarele lui.

Şi s-a năpustit acest Fecioru asupra lui. A spus "Banditule" şi l-a înjurat, l-a călcat în picioare cu cizmele lovindu-l în coaste, în cap, numai tumefieri avea săracul – aproape că nu i se mai deschideau ochi şi nu mai distingeai nimic de pe faţa lui. Iată cam aşa erau mai toţi, dar unii dintre ei aveau acel ceva lombrozian, care îi făcea să iasă parcă peste ceilalţi comandanţi de lagăre.

Azi, când văd neruşinarea acestui Vişinescu – să spună că aveam mâncare, medicamente, că nu ne bătea. Nu le este ruşine! Noi am mai trăit încă zeci de mii şi ne amintim toţi aceleaşi lucruri groaznice prin care am trecut în urmă cu 50-60 de ani.

Este interesant că noi i-am iertat, majoritatea i-am iertat. Mai sunt cazuri izolate de colegi care spun că nu trebuia.

Şi eu am momente când mă gândesc că poate atunci în '90 când eram mulţi şi poate chiar mai puternici se putea insista mai mult pentru pedepsirea lor, dar de unde? S-au primit ordine verbale din partea lui Ion Iliescu care a spus ca activiştilor de partid şi securiştilor să nu li se întâmple nimic – nu vă atingeţi nici cu degetul de ei. Acelaşi Iliescu care a chemat minerii acelaşi Iliescu care le-a mulţumit minerilor pentru că au intrat în intelectualitatea adunată în Piaţa Universităţi şi au făcut ce au făcut şi au cufundat România într-o ruşine greu de reparat. Iată nici acum, după 20 şi ceva de ani nu am reuşit s-o facem.

Reporter: Vă rugăm să ne spuneţi în câteva cuvinte modul de trai din aceste închisori.

Dl Octav Bjoza: Foame cumplită, frig, lanţuri, bătăi, lipseu condiţiile minime de igienă şi asistenţă medicală, munci silnice. Flămânzi, goi, bătuţi şi unii dintre noi cu lanţuri la picioare. Asta a însemnat alde Vişinescu, Fecioru, Gheorghe Crăciun, Stelian Alexandrescu, Gheorghe Enoiu, Pleşiţă – marele criminal, care s-a stins în patul lui acasă, sau la vreun spital înconjurat de toţi cei dragi.