Empatia este o abilitate: iată cum să o cultivaţi!

Tendinţa aparentă de divizare şi de dispariţie a empatiei nu este ireversibilă, potrivit unei noi cercetări.

Empatia este o abilitate care poate fi cultivată în timp, constată psihologul Jamil Zaki de la Universitatea Stanford, iar cu practicile potrivite, oricine - chiar şi cele mai închise persoane - poate ajunge să se preocupe de alţi oameni în mod sănătos şi durabil.

În timp ce empatia oferă numeroase beneficii sociale - de exemplu, pacienţii medicilor empatici sunt mai mulţumiţi de îngrijirea lor - empatia ar putea să nu fie un lucru bun, spune Zaki. Atunci când profesioniştilor din domeniul sănătăţii le pasă prea mult, aceştia sunt expuşi unui risc ridicat de epuizare, depresie şi traumă din cauza empatizării excesive cu suferinţa altora, spune el.

Acestea sunt câteva dintre principalele constatări care au reieşit din cercetările lui Zaki cu privire la diferitele dimensiuni ale empatiei. Zaki a adus aceste informaţii, multe dintre ele din propriile sale cercetări, în noua sa carte, "Războiul bunăvoinţei: Dezvoltarea empatiei într-o lume divizată" (Crown, 2019).

Aici, Zaki vorbeşte despre ceea ce a învăţat despre empatie, pornind de la experimentele pe care le-a condus în propriul laborator, până la cercetările şi interviurile pe care le-a realizat pentru cartea sa:

Este empatia genetică sau aceasta este modelată de experienţa personală?

Filosofii şi psihologii susţin că empatia este o trăsătură întipărită în genele şi în creierul nostru. Raţionamentul spune că fiecare dintre noi are un "nivel" de empatie şi, la fel ca înălţimea noastră de adult, suntem blocaţi acolo pe viaţă. Acest lucru este foarte bun dacă eşti deja empatic, dar asta poate însemna şi că dacă te lupţi să nutreşti mai multă empatie, nu te vei îmbunătăţi niciodată, indiferent cât de mult te străduieşti. Înseamnă, de altfel, şi că atunci când grija noastră colectivă eşuează, nu putem face nimic nici în această privinţă.

Din fericire, această viziune este incompletă. Prin practicile potrivite, cum ar fi meditaţia axată pe compasiune, prieteniile diverse şi chiar lectura de ficţiune, toate ne pot susţine în a ne dezvolta empatia în mod intenţionat. Empatia este ceva asemănător unui muşchi: lăsat nefolosit, se atrofiază, pus la treabă, creşte.

Aţi întâlnit oameni care riscă să se implice prea mult emoţional, cum ar fi asistentele. Cum ar putea aceştia să experimenteze diferit empatia?

Nicio emoţie nu este întotdeauna utilă, iar acest lucru este valabil şi în cazul empatiei. Acest lucru este valabil mai ales în cazul îngrijitorilor profesionişti, care experimentează o dublă legătură empatică. Aceste persoane sunt conduse în munca lor de o dorinţă profundă de a-i ajuta pe alţii, iar atunci când îşi exprimă empatia, pacienţii lor prosperă. Dar aceeaşi grijă poate fi un pericol profesional, transformându-se în traumă, oboseală şi epuizare pentru cei care se află în permanenţă într-o astfel de situaţie de a-i ajuta pe ceilalţi.

Psihologii, printre care mă număr şi eu, explorează acum modul în care oamenii din aceste profesii ar putea empatiza în moduri mai durabile. De exemplu, preocuparea empatică - a nutri sentimente pentru cineva - este diferită de empatia emoţională - a simţi ceea ce simte altcineva. Dacă oamenii pot cultiva în schimb preocuparea pentru cei din jur, aceştia se pot îngriji de ceialalţi fără a se prăbuşi ei înşişi. Practicile contemplative, cum ar fi meditaţia bazată pe compasiune, par să-i ajute pe oameni să facă această distincţie, însă această cercetare este încă la început.

Aţi intervievat, de asemenea, un fost neonazist care acum conduce o organizaţie non-profit, "Viaţa după ură" (Life After Hate), care se foloseşte de empatie pentru a îndepărta alte persoane din mişcarea de supremaţie a albilor. Ce aţi învăţat din discuţiile cu el despre experienţele sale?

Una dintre cele mai naturale tendinţe ale oamenilor este de a împărţi oamenii în "noi şi ei". Aceasta este, de asemenea, una dintre cele mai rapide modalităţi de a stârpi empatia. Încetăm să îi mai vedem pe cei din afară ca pe nişte oameni şi începem să îi reducem la etnia, vârsta, opinia lor - orice îi separă de noi. Dar acest proces poate fi inversat, prin recăpătarea simţului nostru pentru oamenii aflaţi de cealaltă parte a unui conflict ca fiind doar atât: oameni.

Povestea lui Tony McAleer, membrul reformat al unui grup de ură pe care îl prezint în carte, ne învaţă că extremismul şi animozitatea îngroapă empatia, dar nu o ucid. Cred că şi drumul său spre recuperare este instructiv. El şi alţi fondatori ai organizaţiei "Viaţa după ură" s-au reformat după ce au întâlnit oameni pe care se presupunea că îi dispreţuiesc, dar care au refuzat să-i urască la rândul lor. De exemplu, la scurt timp după ce a părăsit mişcarea neonazistă, Tony şi-a mărturisit trecutul unui evreu. "Asta e ceea ce ai făcut", i-a răspuns noul său prieten, "dar nu cine eşti. Eu te văd". Acel simplu act de compasiune a spart ura lui Tony, cimentându-i noua viaţă.

Povestea lui Tony sugerează că trecerea de la "noi şi ei" la "tu şi eu" este o modalitate puternică de a restabili empatia chiar şi în circumstanţe întunecate.

Dumneavoastră conduceţi Laboratorul de Neuroştiinţe Sociale de la Stanford. Ce aţi învăţat despre empatie şi creier?

Unul dintre primele lucruri pe care le-am documentat odată cu munca mea în domeniul neuroştiinţelor a fost relaţia dintre diferitele tipuri de empatie. Perceperea indirectă sentimentelor cuiva - cunoscută sub numele de "empatie emoţională" - şi cugetarea la ceea ce simte acea persoană - "empatie cognitivă" - ar putea părea două feţe ale aceleiaşi monede, dar ele activează sisteme cerebrale aproape complet diferite, sugerând că aceste "părţi" ale empatiei sunt independente.

Acestea fiind spuse, zonele creierului asociate atât cu empatia cognitivă, cât şi cu cea emoţională susţin rezultate empatice importante - cum ar fi măsurarea cu acurateţe a emoţiilor celorlalţi şi decizia de a-i ajuta.

Într-un alt set de studii efectuate în colaborare cu Carol Dweck, am descoperit că, simpla convingere că empatia este o abilitate care poate fi dezvoltată, îi inspiră pe oameni să se străduiască mai mult. De exemplu, persoanele care li s-a indus să aibă o "mentalitate de dezvoltare" în ceea ce priveşte empatia, în comparaţie cu o mentalitate fixă, au petrecut mai mult timp ascultând suferinţa unei persoane de altă rasă şi au investit mai multă energie pentru a încerca să înţeleagă opiniile unei persoane dintr-o parte diferită a spectrului politic.

Zaki este profesor asociat de psihologie la Facultatea de Ştiinţe Umaniste şi Ştiinţe de la Stanford şi este membru al Institutului Interdisciplinar de Bioştiinţe de la Stanford, Bio-X.

Acest articol a fost publicat iniţial de Universitatea Stanford. Republicat prin intermediulFuturity.org.