După dezastrul din Afganistan, Taiwanul ar trebui să fie îngrijorat

Taiwanul trebuie să se îngrijoreze din cauza credibilităţii americane. Spre deosebire de Afganistan, unde Statele Unite şi-au angajat forţele timp de două decenii, Taiwanul nu dispune de forţe americane şi nu are nicio asigurare că Statele Unite vor sări în apărarea sa dacă va fi atacat de China comunistă.

Statele Unite au prostul obicei de a-şi părăsi aliaţii şi prietenii. Lista este lungă. Ea include dosare precum Vietnam şi Cambodgia, Irak şi Afganistan şi Iran. În toate aceste cazuri, într-un fel sau altul, Statele Unite, din motive personale, şi-au părăsit aliaţii.

Obama a retras trupele americane din Irak, deschizând uşa Iranului. Deşi Statele Unite mai au câteva mii de soldaţi în Irak în structuri de instruire şi de consiliere, aceştia sunt sub asediu şi este puţin probabil ca Statele Unite să îi protejeze.

De fapt, Joe Biden a declarat că Statele Unite vor încheia misiunile de luptă din Irak până la sfârşitul anului 2021. Cu excepţia cazului în care trupele americane vor fi extrase în mijlocul nopţii, aşa cum s-a întâmplat în Afganistan, este foarte posibil ca acestea să fie nevoite să se împuşte cu adversarii în timpul operaţiunilor de extragere.

Jimmy Carter a lăsat Iranul să se prăbuşească în haos şi a refuzat să îl sprijine pe şah. Înainte de asta, Statele Unite furnizaseră masiv arme şi consilieri militari Iranului. Dar când şahul a cerut ajutor, n-a primit nimic. Fără sprijinul SUA, prăbuşirea regimului şahului era o concluzie previzibilă.

Richard Nixon a lăsat Vietnamul şi Cambodgia să se ducă pe apa sâmbetei, încercând să dea iluzia contrară cu aşa-numitele Acorduri de Pace de la Paris, care impuneau retragerea trupelor americane din Vietnam, o cerinţă cheie a Vietnamului de Nord. Vietnamul de Sud a rezistat o vreme, dar, fără aviaţia şi sprijinul SUA, n-au putut învinge o armată nord-vietnameză susţinută de Rusia şi China.

Dezastrul din Cambodgia a implicat uciderea în masă a aproximativ două milioane de cambodgieni de către Khmerii Roşii în trei ani. Washingtonul ar fi putut să prevină acest lucru, dar nu a făcut-o. Statele Unite au fost pe deplin conştiente de ceea ce făceau khmerii roşii, pe măsură ce fluxul de victime înfometate şi brutalizate se scurgea în Phnom Penh, în timp ce iminentul colaps lua amploare (autorul a fost în Cambodgia în ultimele două săptămâni de război).

Statele Unite au permis, de asemenea, să aibă loc crime în masă în alte părţi, deşi, este la fel de adevărat că SUA nu aveau nicio obligaţie specifică de a interveni. Genocidul din Rwanda din 1994 a luat vieţile a 1,1 milioane de oameni din acea ţară.

ONU a avut o misiune de menţinere a păcii acolo (UNAMIR), dar din cauza regulilor restrictive de angajare în conflict şi a limitărilor logistice, aceste forţe nu au reuşit să oprească genocidul. Şeful acesteia, un general canadian pe nume Romeo Dallaire, a încercat ulterior să se sinucidă de patru ori.

Nimeni nu spune (încă) că se întâmplă ceva comparabil în Afganistan, dar viitorul de acolo pare sumbru. Există deja numeroase relatări privind execuţii ale soldaţilor armatei afgane şi multe crime.

În Taiwan, o ţară asiatică prosperă, în rândul clasei de mijloc există o teamă palpabilă faţă de China. Statele Unite sunt obligate să aprovizioneze Taiwanul cu echipament militar în temeiul Legii privind relaţiile cu Taiwanul din 1979.

Legea respectivă prevede ca Statele Unite să furnizeze Taiwanului „arme cu caracter defensiv” şi „să menţină capacitatea Statelor Unite de a rezista la orice recurgere la forţă sau la alte forme de constrângere care ar pune în pericol securitatea sau sistemul social sau economic al oamenilor din Taiwan”.

Dar lucrurile stau prost. În 1979, Statele Unite au anulat Tratatul sino-american de apărare reciprocă cu Taiwanul. Acest tratat prevedea că, în cazul în care una dintre părţi era atacată, cealaltă parte urma să îi vină în ajutor cu echipament militar. Conţinutul Legii privind relaţiile cu Taiwanul nu reflectă această dispoziţie cheie de apărare reciprocă şi cere doar ca Statele Unite să „menţină capacitatea” de a rezista la orice recurgere la forţă.

În realitate, Statele Unite se confruntă cu multe probleme în ceea ce priveşte „menţinerea capacităţii” de a rezista la orice recurgere la forţă. China şi-a consolidat forţele convenţionale şi militare şi hărţuieşte Taiwanul şi Japonia din ce în ce mai mult prin utilizarea puterii sale aeriene şi navale.

Răspunsul Statelor Unite la ritmul accelerat al acţiunilor agresive ale Chinei a fost mai puţin strălucit. Navele marinei americane efectuează exerciţii de menţinere a libertăţii de navigaţie în Marea Chinei de Sud şi în strâmtoarea Taiwan, dar aceste exerciţii au fost puţine şi rare. În plus, există deja o reacţie de respingere a exerciţiilor, în principal pentru că există teama că acestea vor declanşa un război cu China.

De asemenea, Statele Unite şi-au retras bombardierele cu rază lungă de acţiune (B-52 şi B-1) din Guam şi au luat puţine măsuri pentru a întări forţele americane din Japonia şi Okinawa. Singurul portavion american din Pacific, USS Ronald Reagan, a fost redistribuit în Oceanul Indian, eliminând o capacitate formidabilă din zonă. Aceste măsuri, în special cele din Guam şi redistribuirea portavionului Reagan, reprezintă concesii periculoase ale administraţiei Biden faţă de China.

Nimeni din administraţie nu a explicat de ce Statele Unite îşi reduc prezenţa în Asia de Est, în timp ce ameninţarea din partea Chinei este în creştere.

În Congres s-au ridicat câteva voci, chiar şi din partea democraţilor care sunt alarmaţi. Una dintre ele este reprezentanta Elaine Luria (D-Va.), vicepreşedinta subcomitetului pentru putere maritimă al Comitetului pentru servicii armate din Camera Reprezentanţilor. Luria a numit redistribuirea portavionului Ronald Reagan „una dintre cele mai mari greşeli pe care le-am făcut poate în timpul vieţii mele, din punct de vedere strategic”.

Luria a servit două decenii în Marina Militară, retrăgându-se cu gradul de comandant. A servit pe mare pe şase nave în calitate de ofiţer de război de suprafaţă cu pregătire nucleară, a fost mobilizată în Orientul Mijlociu şi în Pacificul de Vest şi şi-a încheiat cariera în Marina Militară, comandând o unitate de 400 de marinari.

Chiar înainte de dezastrul din Afganistan, liderii japonezi erau alarmaţi cu privire la ameninţările chineze la adresa Taiwanului. Viceprim-ministrul japonez, Taro Aso, a afirmat că o invazie chineză ar fi o „ameninţare existenţială (pentru Japonia), deoarece Okinawa ar putea cădea imediat după aceea”.

Problema principală este credibilitatea SUA. Coreea de Sud, Japonia şi Taiwan depind direct de Statele Unite. Fără sprijinul SUA, niciuna dintre ele nu poate evita războiul - în Coreea, ameninţarea din partea Phenianului, iar în Japonia şi Taiwan, ameninţarea din partea Beijingului.

Nici Taiwanul şi nici Japonia nu se pot apăra singure împotriva Chinei. Coreea de Sud este diferită doar în sensul că are o armată formidabilă şi o mare putere de luptă. Dar, în caz de război, Coreea de Sud ar plăti un preţ foarte mare.

Statele Unite au trupe în Japonia, în Okinawa şi în Coreea de Sud. Vor lupta sau vor pleca? Statele Unite au tratate de apărare reciprocă cu ambele ţări, spre deosebire de cazul Taiwanului, unde doar Legea privind relaţiile cu Taiwanul oferă un oarecare ajutor Taiwanului.

Vor menţine Statele Unite politica din Pacific?

Stabilitatea în Pacific depinde de hotărârea puternică şi vizibilă a Statelor Unite şi de intimidarea condusă de SUA. Acest program pare să fie în pericol în acest moment.

Semnalele care vin din Washington numai pozitive nu sunt.