Doamnele închisorilor comuniste - modele de viaţă care lipsesc din manualele şcolare
alte articole
„Aş vrea să-mi cresc fetiţa într-un alt spirit decât cel al Elsei din „Frozen”, sau a tot felul de prinţese care au nu ştiu ce maşini... Aş vrea altfel de modele pentru copiii noştri. Aş vrea ca ei să trăiască în confruntarea cu o altă imagine a femeii”, spunea, pe 8 martie, Radu Preda, preşedintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), la o dezbatere despre femeile din comunism.
Evenimentul s-a bucurat de prezenţa a trei invitate deosebite - Nina Moică (fostă deţinută politic), cu a sa evocare a unor momente din viaţa de coşmar a temniţei comuniste, arestată pe când era o liceană de 15 ani; scriitoarea Ioana Pârvulescu cu o proză scurtă pe motivul „ultimului tren” al plecării spre Franţa a Monicăi Lovinescu şi Clara Mareş (istoric IICCMER) cu o remarcabilă rememorare a Elizabetei Sârbu, sprijinul şi alinarea scriitorului I.D. Sârbu, încarcerat şi apoi hărţuit mereu de securitate. Pe lângă portretele principale au mai fost amintite şi alte figuri ale gulagului românesc feminin, strălucitoare prin nobleţea caracterului lor, în contrast cu vremurile cel mai puţin nobile - anii întunecaţi ai comunismului.
Cine sunt aceste femei care au suportat ani întregi, nu doar torturile şi chinurile instrumentate de diabolicele minţi ale experimentului comunist, ci şi povara gândului la suferinţele celor pe care i-au lăsat fie acasă, fie în alte închisori - copii, soţi, părinţi, de lângă care au fost smulse în toiul nopţii?
Cine erau doamnele închisorilor de care se temea regimul?
„Când am fost adusă de la Târgu Mureş la Jilava, când am intrat în celulă cu celelalte femei, am avut cel mai mare şoc: am văzut nişte figuri vineţii, slabe, îmbrăcate cu fel şi fel de cârpe, toate înfricoşate”, îşi aminteşte Nina Moică, care fusese condamnată la 20 de ani de temniţă, după ce fusese arestată în 1959, odată cu mai mulţi elevi, „la grămadă, pe motiv că am pus bazele unei „organizaţii subversive”, pe care o intitulaserăm "Uniunea Tineretului Liber din România" ”.
„Cine erau „duşmancele poporului” de care se temea sistemul?”, se întreba tânăra deţinută. „Femei chinuite, fiecare cu drama, cu tragedia ei, soţii de miniştri, femei simple care n-au acceptat să intre în colectiv, studente condamnate, soţii ale celor care luptaseră în munţi”, amintea doamna Moică, enumerând chiar nume de femei din lotul Arnăuţoiu, femei arestate din anii '50, cu 10, 14 ani de închisoare, mame care şi-au lăsat copii mici acasă.
Fiind o copilă de nici 16 ani, Nina Moică spune că, practic, a crescut acolo, în închisoare. Deşi traumatizată de cei 5 ani de puşcărie grea pe care i-a executat, a avut privilegiul să întâlnească o „pleiadă de femei deosebite, de mare caracter” de la care a avut ce învăţa.
Cel mai bine şi-o aminteşte pe Aspazia Oţel Petrescu, cea care a preferat să stea legată în cătuşe, incapabilă să se apere de şobolani, decât să toarne la securitate: „era încă tânără, înaltă şi căruntă. Celelalte fete o iubeau mult. Deşi toate făcuseră deja câte 14 ani de închisoare, se ajutau între ele cu devotament şi se comportau de o manieră deosebită; erau foarte unite şi nu lăsau loc să fie jignite”. Aspazia Oţel Petrescu a plecat dintre noi la 95 de ani, pe 23 ianuarie, anul acesta. A fost o adevărată Sfântă a închisorilor comuniste, cum, de altfel, o recunoaşte chiar Biserica.
În afară de Arlette Coposu, (care a mai trăit doar 2 ani după cei 14 ani de închisoare, în timp ce distinsul său soţ se afla încă întemniţat) Nina Moică le-a mai întâlnit pe Simina Caracaş-Mezincescu, Laura Săulescu, Nuţi Macarie, Valerica Moldovan, Adelina Busuiocescu-Călin, Mariana Mureşan, Maia Georgescu, Elizabeta Teleki (fiica contelui Teleki), Tita Costiniu, Lia Lazăr, şi multe altele. Erau şi câteva deţinute din lotul părintelui Todea, din a cărui parohie a făcut parte şi Nina Moică.
Acolo, în temniţa cea mai cumplită, printre şobolani, livide de foame şi de frig, dar demne, cu credinţa intactă, au rezistat. Şi unele dintre aceste femei extraordinare aveau să trăiască încă mulţi ani după ieşirea din închisoare pentru a aduce mărturie despre oroarea comunistă care n-a reuşit să le anihileze idealurile şi frumuseţea sufletească.
Arpacaşul, un fel de fasole mică şi neagră, cartofi deshidrataţi şi o amărâtă de varză acră au fost cele 4 feluri de mâncare pe care tânăra deţinută le-a cunoscut în cei 5 ani de închisoare. Supa era, de fapt, un polonic de zeamă chioară, care, împreună cu „feliuţa străvezie de 100-120 de grame de pâine, nu-ţi putea potoli crampele din stomac”. Uneori le aduceau supă din resturi care se aruncau de la abator, de exemplu, intestine de vită, „care miroseau îngrozitor pentru că le puneau aşa, fără să le spele”. Foamea era continuă, povesteşte doamna Moică, au fost 5 ani de foame cumplită, zi de zi. Şi de frig.
Torturile fizice, carcera, erau tratamente obişnuite, mai ales la Miercurea-Ciuc.
„Deşi pe mine nu m-au lovit, numeroase femei au fost bătute fără milă în timpul detenţiei. Erau puse în cătuşe, bruscate, lovite şi băgate la izolator - o cameră strâmtă şi întunecată care era o închisoare în închisoare. Gardienii îţi luau patul şi salteaua, iar deţinuta trebuia să stea în picioare întrega zi, până la ora stingerii. Deşi era un frig îngrozitor, îţi era interzis să dormi cu mâinile sub pătură. Dacă intrai în regim de izolare, primeai o dată la trei zile o gamelă cu mâncare şi, în rest, doar o cană cu apă. Puteai sta acolo şi câte şase-şapte zile; au fost nenumărate cazuri. Nu le păsa că mori cu zile...”.
O bună parte a frontului anti-comunist a fost dus de femei. Este vorba de peste 4000, precizează Radu Preda, aşa cum va rezulta dintr-un Dicţionar de nume al femeilor din detenţia comunistă, la care lucrează acum cercetătorii IICCMER.
Cele mai multe sunt ţărănci care s-au opus colectivizării, căci ele „nu puteau să-şi imagineze cum pământurile pe care le aveau de la părinţii lor, să le fie luate”. De asemenea, sunt şi femeile care asigurau alimentarea cu arme şi provizii a celor din munţi, a mai spus Preda, menţionând longevitatea rezistenţei armate anti-comuniste în România, pe care nu o cunoaştem în toate articulaţiile ei şi care atinge vârsta record de 2 decenii.
Şeful IICCMER a arătat şi o hartă a gulagului Românesc. O hartă a celor mai importante centre de detenţie, nu a tuturor, pentru că, dacă ar fi puse toate pe hartă, n-ar mai încăpea denumirile acestora. Securitatea, a precizat Preda, avea un număr impresionant de centre de detenţie, pe lângă miliţiile orăşeneşti, aveau case conspirative în care se exercitau torturi şi asupra cărora n-am reuşit nici până acum să obţinem de la SRI o listă exactă a acestora, măcar a celor abandonate.
Mislea, Miercurea-Ciuc, secţia de femei de la Jilava sunt doar câteva locuri înspăimântătoare care dau o oarecare măsură a ceea ce înseamnă comunismul pentru miile de femei ţărănci sau soţiile, mamele ori fiicele demnitarilor ofiţerilor, intelectualilor prigoniţi de regim.
Toate aceste doamne impun o altă faţetă a feminităţii. Oricum, feminitatea este tot mai ocultată în epoca post-adevărului. Modelul „femeii puternice” nu e întruchipat de însuşirile nobile şi caracterul ales, pe care îl găseam la neînfricatele noastre predecesoare anti-comuniste ci, mai degrabă de luptă „de clasă” cu bărbatul, pentru poziţii de aşa-zisă egalitate în sfera publică.
Din păcate pentru toată lumea - femei, bărbaţi, copii - conceptul de „femeie puternică” a zilelor noastre, s-a născut tot în laboratoarele ideologiei marxist-leniniste, odată cu originile deja banalizatul feminism.
În timp ce Alexandra Kollontai, Clara Zetkin şi Rosa Luxemburg propagau idei despre promiscuitate de masă şi egalitatea femeii, cu rolul clar de a lovi în însuşi nucleul societăţii (familia), celebra imagine cu femeia „we can do it!”, în cămaşă roşie, cu mâneca suflecată, arătându-şi muşchii, răsturna deja ordinea firească a lumii.
Pe solul pregătit de metoda „divide et impera”, răspândind „lupte de clasă” peste tot, comunismul (secondat fie de feminism, fie de alte doctrine neo-marxiste) şi-a însuşit trei sferturi din oamenii planetei, distrugând metodic omul tradiţional, în cei 100 de ani de când a apărut.
Radu Preda avea dreptate dorindu-şi alte modele pentru fetiţa sa decât modernistele prinţese cinematografice, fără identitate şi substanţă. Într-o lume în care toate feministele posibile sacrifică feminitatea însăşi, iar corectitudinea politică impietează însăşi ideea de corectitudine, re-întoarcerea la valorile sacre ale umanităţii trebuie să fie un imperativ al educaţiei.
