Democraţie 2 – Autoritarism 0. Despre valul autoritarismului şi oul stricat, excelent pe alocuri

Duminică seara, stăteam la birou trudind la un articol despre Spinoza şi despre ce ar avea acesta de spus în legătură cu Europa de astăzi, când pe ecran mi-a apărut o ştire de ultimă oră de la BBC: Victoria Listei Studenţeşti în faţa liderului autoritar al Serbiei, Aleksandar Vucic. „Mai întâi Ungaria, acum Serbia”, am mormăit către pisică. „Democraţia conduce cu 2 la 0.” Valul global al autoritarismului se izbise de un mic dig de apărare în Europa...

Cum se explică acest rezultat? Îmi imaginez că undeva, în mentalitalul sârbilor există un filon de rezistenţă îndârjită, capacitatea de a nu se lăsa înfrânţi. Vucic este la putere de 14 ani, o perioadă aproximativ egală cu cea în care Viktor Orban a condus Ungaria. Dacă această rezilienţă se manifestă undeva în mod evident, cred că cel mai vizibil este în sistemul electoral, o ţintă predilectă a liderilor autoritari, care s-a dovedit totuşi suficient de solid încât să producă un rezultat credibil. Acest rezultat spune ceva şi despre respectarea statului de drept în Serbia, în ciuda relatărilor privind actele de intimidare şi violenţă comise de susţinătorii regimului, precum şi abuzurile şi presiunile exercitate în unele secţii de votare.

Dar, dincolo de toate acestea, care este explicaţia de fond? Oamenii au văzut corupţia! Au văzut cum guvernul acţionează cu o nepăsare tot mai mare, uneori chiar cinică, faţă de siguranţă publică, transparenţă şi responsabilitatea faţă de cetăţeni.

Dorinţa de schimbare i-a scos pe oameni în stradă, în număr mare, timp de doi ani, încă de la prăbuşirea unei copertine de la intrarea într-o gară, tragedie în care şi-au pierdut viaţa 16 persoane. Pur şi simplu, ajunseseră la capătul răbdării.

Chiar şi aşa, pentru a obţine o asemenea victorie este nevoie de curaj, organizare şi capacitatea de a concentra eforturile asupra problemelor care contează cu adevărat. Un lucru pe care Lista Studenţească nu l-a făcut a fost să intre în contradicţie cu conservatorismul profund al societăţii sârbe, o trăsătură care contribuie la menţinerea unui echilibru între interesele Serbiei în raport cu Uniunea Europeană şi Rusia.

Se spune că Henry Kissinger ar fi remarcat: „Politica academică este atât de feroce tocmai pentru că mizele sunt atât de mici”. Aici, evident, mizele sunt mult mai mari. Şi, deşi ai spera că lipsa de experienţă la guvernare ar putea fi o virtute şi ţi-ar putea oferi un pic de timp – doar nu poţi fi învinovăţit pentru ce a mers prost în trecut –, Lista Studenţească va trebui totuşi să demonstreze destul de repede că este capabilă să guverneze. Lunile de miere politice au devenit tot mai scurte, pe măsură ce aşteptările alegătorilor au devenit tot mai mari şi mai nerealiste.

Asta înseamnă să combată corupţia, să elibereze justiţia şi mass-media de presiunile politice şi să înfrunte interesele privilegiate consolidate în anii de guvernare ai Partidului Progresist Sârb. În acelaşi timp, mişcarea va trebui să-şi menţină unitatea şi diversitatea dincolo de perioada de graţie de după victorie, când simpla opoziţie faţă de Vucic nu va mai fi suficientă pentru a-i ţine pe toţi împreună. Iar alegătorii sârbi vor totul: costuri de trai mai mici, servicii publice mai bune şi locuri de muncă mai sigure.

Pe plan internaţional, îi aşteaptă, de asemenea, alegeri dificile. O apropiere mai mare de Uniunea Europeană presupune decizii complicate în privinţa Kosovo şi a relaţiilor cu Moscova. Însă mişcarea respinge independenţa Kosovo şi sancţiunile împotriva Rusiei. Dependenţa de energia rusească lasă puţin spaţiu de manevră.

Toate acestea fiind spuse, ceea ce pare să fi captat cel mai mult imaginaţia publicului european a fost tocmai rezistenţa Serbiei în faţa tendinţei autoritare care se răspândeşte în întreaga lume. Victoria din Ungaria a dat un impuls considerabil speranţelor că acest val ar putea fi oprit. Însă evenimentele din această toamnă, desfăşurate în Europa Occidentală, au fost mult mai puţin încurajatoare.

La începutul lunii septembrie, partidul german de extremă dreapta Alternativa pentru Germania (AfD) a câştigat alegerile regionale din Saxonia-Anhalt. Spre sfârşitul lunii, în Spania, evacuarea unei femei în vârstă din locuinţa în care trăise cea mai mare parte a vieţii sale a declanşat demonstraţii de amploare şi a dus la convocarea unor alegeri anticipate, care vor avea loc peste patru săptămâni.

În această lună, Franţa a luat foc. Relatările despre tulburările de acolo descriau un amestec exploziv: studenţi care mărşăluiau paşnic pentru a protesta faţă de condiţiile din şcoli şi costul vieţii, activişti politici violenţi care atacau capitalismul şi economia globală, precum şi infractori oportunişti preocupaţi să jefuiască magazine de articole sportive şi electronice. În Italia, armata a fost trimisă la Milano pentru a înăbuşi revoltele.

Tot acest tumult de pe străzi părea un cadou nesperat pentru dreapta radicală europeană, cu propunerile sale radicale de limitare a imigraţiei şi de repatriere a migranţilor. În acelaşi timp, argumentele promovate atât de stânga, cât şi de dreapta converg tot mai mult în jurul a două idei: eşecul economiei capitaliste liberale şi erodarea contractului social european.

Pe măsură ce octombrie înainta, tot mai încărcat de furie, întrebarea devenea inevitabilă: va rezista centrul politic? Oare dreapta era pe punctul de a mătura de pe scena europeană întregul curent centrist?

În Italia, Giorgia Meloni va trebui să se prezinte în faţa alegătorilor peste un an. La început, era considerată o reprezentantă a dreptei radicale. În schimb, s-a apropiat treptat de centru şi, graţie acestei repoziţionări, a devenit una dintre figurile politice de prim rang ale Europei. Acum trebuie însă să se străduiască să nu fie depăşită pe flancul drept de forţe şi mai radicale.

Alegerile prezidenţiale din Franţa, programate pentru aprilie anul viitor, ar putea să o aducă pe Marine Le Pen la Palatul Elysee fără prea mari dificultăţi. Francezii îşi iubesc şi îşi detestă în egală măsură statul centralizat — această ambivalenţă face parte din identitatea lor. Iar manifestaţiile din octombrie nu vor fi făcut decât să le confirme alegătorilor dorinţa ca Marianne, personificarea Republicii Franceze, să le mai tragă câte o chelfăneală. Cu alte cuvinte, poate că francezii îşi doresc un stat autoritar, care să le impună disciplină pe care, în acelaşi timp, o contestă.

Pentru Pedro Sanchez şi socialiştii săi, alegerile anticipate din noiembrie reprezentau oricum o şansă destul de mică. Probabil că premierul a văzut în protestele izbucnite după respingerea măsurilor pe care le propusese pentru a combate criza locuinţelor din Spania cea mai bună oportunitate de a-şi îmbunătăţi şansele. Cu toate acestea, este puţin probabil ca socialiştii să recupereze diferenţa faţă de dreaptă, luată în ansamblu.

Şi apoi este Polonia, unde alegerile vor avea loc tot cam peste un an. Acestea vor reprezenta un test major pentru guvernul proeuropean al lui Donald Tusk şi pentru capacitatea sa de a continua programul de reforme în faţa naţionaliştilor şi a dreptei radicale. Rezultatul va contribui la conturarea direcţiei politice a Uniunii Europene şi va arăta în ce măsură aceasta mai este capabilă să acţioneze solidar.

Nu mi-aş paria banii pe niciunul dintre aceste scenarii, dar cred că Meloni va rezista. Italia nu şi-a încheiat, după părerea mea, socotelile cu ea. În schimb, Franţa şi-a încheiat socotelile cu actuala direcţie politică, iar Le Pen va deveni prima preşedintă a Franţei care va prelua mandatul purtând o brăţară electronică de supraveghere.

Sanchez este terminat politic.

Tusk va avea parte de o provocare serioasă. Partidul său păstrează un avans confortabil faţă de PiS, partidul naţionalist Lege şi Justiţie, însă aliaţii săi nu se bucură de rezultate la fel de bune, iar fără ei nu poate forma un guvern. Pe de altă parte, economia Poloniei se află într-o stare relativ bună, iar pregătirile ţării pentru eventualitatea unui război s-ar putea dovedi un steag util în jurul căruia centrul politic să se mobilizeze şi să se unească.

Şi mai este Germania. După succesul răsunător al AfD în Saxonia-Anhalt, alegerile regionale din Renania de Nord-Westfalia, din 25 aprilie, şi cele din Saxonia Inferioară, din 26 septembrie, vor arăta dacă ascensiunea partidului se extinde şi dacă formaţiunile politice tradiţionale îşi menţin refuzul de a guverna alături de acesta. În ambele landuri, AfD se situează în sondaje la aproximativ 21%.

Britanicii au o expresie pentru o asemenea situaţie: „curate’s egg”* Expresia provine dintr-o anecdotă despre un cleric englez întrebat cum i s-a părut oul stricat de la micul dejun. Se spune că acesta ar fi răspuns: „Pe alocuri, excelent.”

Într-o zi ca aceasta, când noi, democraţii europeni, căutăm motive de optimism, ne putem îndrepta măcar privirea spre Serbia şi spune: „Pe asta am reuşit s-o întoarcem în favoarea noastră. Deocamdată.”

*Expresia „curate’s egg” provine dintr-un desen satiric publicat în revista Punch în 1895. Un episcop îl întreabă pe un preot dacă oul servit la micul dejun este bun. Preotul, deşi oul este stricat, răspunde diplomatic: „Oh, no, my Lord, I assure you! Parts of it are excellent!” („O, nu, Înaltpreasfinţia Voastră, vă asigur! Unele părţi sunt excelente!”).