Cei care au rezistat în faţa Răului. Ziua Deţinuţilor Politic Anticomunişti din România

Da, există o zi a acestor oameni remarcabili care au rezistat răului cu toată puterea binelui lor, zi, pe care Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a stabilit-o, printr-o lege, încă din 2011, pentru 9 martie.

Cine sunt aceşti oameni şi cum au rezistat încarcerărilor, deportărilor, torturilor inimaginabile pentru o minte normală? Din ce material uman erau făcuţi ei de s-au opus maşinii de ucis a comunismului, din ce material suntem noi făcuţi că n-am reuşit să-i alegem imediat, după încheierea ororii, pe ei, în fruntea ţării, sau măcar să-i impunem ca modele de viaţă?

Cine sunt aceşti necunoscuţi care au refuzat pactul şi au rezistat „distrugerii sufletului” (după expresia unuia dintre ei) chiar dacă ştiau că dincolo de refuzul lor era moartea sau o viaţă mai amară decât moartea?

Cine sunt ei, fie că au fost la Canal şi nu s-au mai întors, fie la Aiud, Gherla, Jilava de unde s-au întors schilodiţi fizic sau sufleteşte, fie deportaţi în Bărăgan sau Siberia, au trecut prin experimentul Piteşti, fie au fost forţaţi să ia calea exilului, purtând singura „vină” că au privit Răul în faţă şi au avut curajul să-i spună că e rău?

De ce şi-au sacrificat tinereţea, liniştea, călduţul acela al vieţii pământeşti pentru care alţii i-au trădat, iar unii dintre noi, trăim?

Câţi dintre ei, cei care au supravieţuit, au fost chemaţi în şcoli pentru a preda copiilor o lecţie de istorie trăită şi a le exemplifica un model de demnitate supremă? Câţi profesori le vorbesc copiilor despre Elizabeta Rizea, Gavrilă Ogoranu, Ioan Ianulide, Valeriu Gafencu ca de nişte oameni care s-au opus exact bestialităţii care a distrus lumea părinţilor lor, şi în care ei, copiii, suferă încă, mai ales pentru că e o lume în care au crescut fără rădăcini, o lume care nu mai crede în nimic?

De ce au fost acei oameni valoroşi numiţi „bandiţi”, „duşmani ai poporului”, înalţi „trădători” ai ordinii socialiste, de către adevăraţii bandiţi şi trădători care le-au furat vieţile şi i-au aruncat în lagăre? De ce au fost condamnaţi ei pentru decizii luate la 15 ani, arestaţi la 17 sau 20 de ani, la 60 sau 80 de ani, pentru că au lansat manifeste anti-comuniste, au ajutat partizanii din munţi, s-au opus colectivizării sau pur şi simplu şi-au notat gândurile într-un jurnal?

Şi de ce tocmai ei, minţile cele mai alese ale ţării, intelectualii cei mai valoroşi, cei mai harnici ţărani, cei mai curajoşi tineri, cei mai iubitori de ţară demnitari au trebuit să înfunde puşcăriile comuniste, să fie bătuţi, schingiuiţi, înfometaţi şi umiliţi de banda de ticăloşi ajunşi la putere prin crime şi lovituri de stat, ticăloşi ridicaţi din drojdia societăţii pentru a destructura lumea („vechea orânduire”, cum redefineau Marx şi Lenin lumea), pentru a crea o altă lume din ură.

Ura a fost motorul comunsimului. Creaseră un întreg vocabular pentru asta: revoltă, revoluţie, luptă de clasă, duşmani ai poporului, elemente reacţionare etc. Creaseră concepte - ura de clasă şi de oameni, ura ca mod de viaţă, suspectarea celor lângă care trăiai sau lucrai, instigarea la ură, turnătoria.

„Comunismul nu este iubire. Comunismul este un ciocan pe care îl folosim pentru a zdrobi duşmanul”, spunea Mao Zedong, cel care a ucis prin Mişcarea împotriva Dreptei, Marele Salt Înainte şi Revoluţia Culturală mai mulţi oameni decât a făcut-o cel de-al doilea Război Mondial, lui atribuindu-se în jur de 100 de milioane de victime, pe timp de pace.

Şi cine e duşmanul care trebuie zdrobit? Teoretic era „burghezia”, dacă ar fi să-l cităm pe Marx, în Manifestul. Concret, termenul era extins la toţi cei a căror gândire nu se conforma partidului. Nu erau doar „chiaburii”, „moşierii”, sau oamenii de viţă nobilă care aveau titluri şi proprietăţi din moşi strămoşi şi educaţie aleasă. Erau elitele societăţii, cei mai capabili şi competenţi savanţi, artişti, profesori, ţărani etc. Oamenii fondatori, „oameni prin activitatea cărora o ţară există şi merge mai departe'', cum ar spune Vintilă Horia (şi el un exilat al regimului), stâlpii societăţii. Aceştia încurcau cel mai mult sistemul comunist al cărui scop era distrugerea din temelii a societăţii umane cu tot ceea ce înseamnă ea: cultură, educaţie, moralitate, credinţe, religie, sisteme de valori, artă, ştiinţă, istorie, arhitectură, politică etc. O formă de distrugere atât de radicală, nemaiîntâlnită până atunci.

Cu metode necunoscute până atunci. Sau cunoscute dar nefolosite într-o asemenea măsură şi la o asemnea scară. Controlul era absolut şi se făcea prin teroare, spălarea creierului era continuă, iar violenţa dincolo de limitele suportabilităţii umane.

Rezultatul îl vedem concret: dez-umanizarea. Mutaţia de la logica şi natura umană la natură de partid. Posedarea fiinţei umane. Doar aşa puteau să-i folosească pe oameni, unii împotriva celorlalţi, aşa puteau menţine comunismul. Prin ură. Ura este exact ceea ce vedem şi astăzi în ochii, gesturile şi vorbele celor care apără comunismul şi urmaşii lui.

Ce lume se naşte din ură? Ce ideologie, ce filosofie? Ce orânduire, ce om nou, ce „rai pe pământ”? Cât sens are să vorbim de patriotismul lui Ceauşescu şi grija Partidului care „ne-a făcut ”metroul şi „ne-a dat” locuinţe şi concedii la mare?

Mai trist e că astăzi, după încheierea experimentului comunist în Europa, stafia lui ne bântuie. La noi, e cam peste tot unde te uiţi- în atitudinea funcţionarilor din spatele ghişeelor, în manualele şcolare şi în metodele care cer copiilor să stea tot în bănci şi să memoreze mecanic, în concursurile de ocupare de posturi ministeriale unde sunt selectaţi tot cei cu pile, cunoştinţe şi relaţii (PCR), indiferent cât de valoroşi sunt contracandidaţii fără, în cei care votează pentru un punct de pensie, în cei care, votaţi în felul ăsta, întreţin mizeria morală, în cei care iau apărarea comunismului şi o fac cu ura aceea specifică.

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în timpul regimului comunist, au existat 44 de penitenciare principale şi 72 de lagăre de muncă forţată destinate deţinuţilor politici în care au pătimit peste 3 milioane de români, dintre care 800.000 de oameni au murit. Astea sunt „faptele măreţe” care vorbesc despre comunism.

Dar, oricâte cărţi s-au scris, oricâte filme sau prelegeri s-au făcut despre ororile şi victimile comunismului, tot nu e destul. Lumea nu va mai fi niciodată ca înainte. Răul a lăsat urme prea adânci. Iar ei, eroii cunoscuţi şi necunoscuţi n-au fost niciodată cinstiţi cum se cuvine, aşa cum nici torţionarii, anchetatorii, judecătorii lor n-au fost supuşi măcar unui proces de acuzare morală. N-au fost aduşi, faţă în faţă, victimă şi torţionar. Istoria nu l-a adus în faţa lumii pe marele inculpat penal, comunismul, pentru a-l condama pentru crime deosebit de grave împotriva umanităţii. Pensiile foştilor deţinuţi politici sunt pensii mici, obişnuite; câtă vreme pensiile torţionarilor au rămas cum au fost întotdeauna - pensiile privilegiaţilor regimului.

Răul a lăsat urme grave şi pentru mai apoi. Ne mai putem opune? Din fericire, modelul lor, al „sfinţilor închisorilor”, există, chiar dacă cei mai mulţi dintre ei, nu mai sunt printre noi.

Oricare biografie a lor ne poate da încredere că în fiecare dintre noi există puterea de a acţiona potrivit conştiinţei, de a rezista, de a spune NU. De a avea caracter. N.Steinhardt spunea, în Jurnalul Fericirii că toate pot fi accidente- convingerile politice, părerile filosofice, originea socială, credinţa religioasă. Toate trec. „Numai caracterul rămîne după filtrările produse în anii de puşcărie ori de viaţă”.

Când Nistor Man (fost preşedinte al Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din Târgu Mureş, care spunea că torturile aplicate în închisorile comuniste din China de astăzi sunt asemănătoare cu cele folosite în România) a fost întrebat ce i-ar spune unui tânăr de astăzi, a răspuns: „Tot ceea ce am învăţat şi noi: nu minţi, nu fura, nu înşela, fii punctual, fii demn, fii mereu în faţă la bine, luptă împotriva răului, hoţiei, minciunii, fă-ţi datoria la locul de muncă cu maximum de conştiinciozitate, fii cu respect faţă de toţi, fii ca sfinţii din închisori”.

Dar toate răspunsurile nasc alte întrebări. Ce mai înseamnă conştiinţa astăzi? Câte dintre deciziile noastre se raportează la acest aspect profund al existenţei noastre? Ce aş fi făcut eu atunci? Aş fi rezistat Răului? Dar astăzi, rezist?