În alte ţări se desfiinţează, la noi proliferează. Riscul (academic) ascuns în spatele institutelor Confucius

Folosite pentru spălarea imaginii partidului comunist chinez, un partid care s-a făcut şi se face vinovat de grave crime contra umanităţii - genocidul contra populaţiei uigure din regiunea Xinjian, genocidul contra practicanţilor Falun Gong, persecuţia tibetanilor, a creştinilor etc. - Insitutele Confucius sunt bine înşurubate în prestigioase universităţi româneşti.
În timp ce în alte ţări vestice, partenere, ţări dintre care unele sunt efectiv modele de bune practici în materie de standarde academice şi de protejarea drepturile omului, aceste institutele sunt închise, la noi proliferează, sunt lăudate, protejate etc.
Care este însă riscul găzduirii în universităţi a unor astfel de institute controlate de partidul comunist chinez? Ei bine, se poate ajunge ca universităţile care găzduiesc astfel de institute să accepte necritic anume constrângeri financiare sau narative care favorizează o reprezentare a intereselor geopolitice chinezeşti contrară orientării democratice şi europene a ţării, arată Corneliu Bjola, profesor de diplomaţie digitală la Oxford, într-o opinie pentru Epoch Times.
"Cazul Finlandei este ilustrativ. Universitatea din Helsinki a închis institutul Confucius în 2022, după ce o investigaţie a arătat că acesta încercase să limiteze dezbaterile publice despre subiecte sensibile pentru Partidul Comunist Chinez, inclusiv Tibet. În plus, universitatea a considerat că rolul directorului adjunct, numit şi finanţat de partea chineză, era „neacademic”, iar legăturile cu ambasada chineză erau prea strânse.", punctează expertul.
Redăm integral opinia profesorului:
"În primul rând, când vorbim de instituţii culturale, ne raportăm de regulă la conceptul lui Joseph Nye de soft power sau „putere de atracţie” şi anume, capacitatea unui stat de a genera admiraţie, încredere şi susţinere prin valorile, cultura şi imaginea pe care le proiectează.
Este o practică legitimă şi folosită de decenii în Vest: Statele Unite au practicat-o intens pentru promovarea valorilor democratice şi ale drepturilor omului, cu foarte bune rezultate, inclusiv prin USAID, care a fost din păcate recent destructurată pe motive populist-ideologice (să sperăm că va fi relansată în parametrii originali de către o viitoare administraţie). Marea Britanie face acest lucru prin British Council, Germania prin Goethe-Institut, Italia prin Dante Alighieri şi aşa mai departe. România practică şi ea acest model de diplomaţie publică, la scara ei, prin Institutul Cultural Român, cu rezultate mai mixte.
Institutele Confucius s-au încadrat, cel puţin declarativ la început, în aceeaşi paradigmă: promovarea limbii şi culturii chineze. Problema nu este deci promovarea culturală în sine, ci modelul instituţional prin care aceasta se realizează. Aceste institute sunt afiliate statului chinezesc, prin Hanban (o entitate legată de Ministerul Educaţiei din China) şi sunt integrate în universităţi, cu finanţare, personal, programe şi acces la infrastructura academică care pot interfera cu autonomia universitară. Un raport al Congresului american, a analizat cca 90 de acorduri şi a constatat că Hanban furniza de regulă fonduri de pornire de 50.000–150.000 de dolari, plus finanţare anuală; în multe cazuri, Hanban plătea salariile, călătoriile şi cheltuielile profesorilor chinezi trimişi la universităţile gazdă.
Aici apare problema esenţială: universitatea americană sau europeană rămâne, formal, gazda academică, dar o parte din resursele şi personalul institutului depinde de partenerul chinezesc. Riscul nu este neapărat că Beijingul interzice explicit o dezbatere despre Taiwan, Tibet, Hong Kong, Xinjiang, drepturile omului sau istoria Partidului Comunist Chinez, ci că universitatea ajunge să evite anumite subiecte pentru a nu pune în pericol finanţarea, mobilităţile, parteneriatele sau relaţia cu ambasada Chinei. Raportul Congresului American a documentat exact acest mecanism: mai mulţi cercetători au susţinut că universităţile care găzduiau institute Confucius ar putea evita evenimente critice la adresa Chinei, inclusiv despre Taiwan sau Tibet, tocmai pentru a nu ofensa partenerul.
În Statele Unite, reacţia a fost mai dură pentru că problema este citită direct în cheia competiţiei geopolitice şi a securităţii naţionale. În Europa, reacţia a fost mai lentă, tocmai pentru ca Europa s-a obişnuit să vadă propriul model „Normative Europe” valorile sale, deschiderea şi atracţia culturală, ca pe o formă legitimă de soft power. Însă, odată ce s-a constatat că aceste institute pot funcţiona mai degrabă ca un instrument de influenţă politică decât ca un centru cultural independent, reacţia s-a schimbat.
Cazul Finlandei este ilustrativ. Universitatea din Helsinki a închis institutul Confucius în 2022, după ce o investigaţie a arătat că acesta încercase să limiteze dezbaterile publice despre subiecte sensibile pentru Partidul Comunist Chinez, inclusiv Tibet. În plus, universitatea a considerat că rolul directorului adjunct, numit şi finanţat de partea chineză, era „neacademic”, iar legăturile cu ambasada chineză erau prea strânse. Deci nu a fost vorba despre o simplă neînţelegere culturală, ci despre o problemă de autonomie universitară: cine controlează efectiv o structură aflată în interiorul unei universităţi europene. Suedia a mers mai departe şi a devenit prima ţară europeană care a închis toate institutele şi „Confucius Classrooms”. Decizia s-a produs într-un context de deteriorare profundă a relaţiilor cu Beijingul, inclusiv după arestarea unui jurnalist suedez, un critic al regimului chinezesc. Pentru Stockholm, problema nu a fost doar una academică, ci una de drept de exprimare şi de libertatea presei.
Pentru România, riscul aşadar este ca universităţile care găzduiesc astfel de institute să accepte necritic anume constrângeri financiare sau narative care favorizează o reprezentare a intereselor geopolitice chinezeşti contrară orientării democratice şi europene a ţării. Europa de Est este adesea considerată mai vulnerabilă la astfel de influenţe, dar experienţele Suediei, Finlandei sau Norvegiei, care sunt statele mai mici decât România ca populaţie, arată că nu trebuie să fii o mare putere pentru a decide să te aperi de interferenţe care, în estimarea mea, vor tinde să se intensifice. Evident nu vorbim aici despre o campanie împotriva limbii chineze sau a schimburilor academice, ci o cerinţă de transparenţă, autonomie universitară şi capacitate de a respinge orice condiţionare care ar transforma o instituţie academică românească într-un vector al influenţei unui stat străin. Tocmai această formă discretă de influenţă trebuie înţeleasă şi contracarată, iar experienţele europene menţionate anterior oferă suficiente motive pentru o evaluare mult mai critică şi mai riguroasă a prezenţei Institutelor Confucius în universităţile din România." opiniează profesorul.
CONTEXT
Pe 23 octombrie a.c. Departamentul Apărării al SUA a anunţat că a desemnat Institutele Confucius din universităţile americane drept o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a susţinut că 80 de organizaţii ar fi reapărut sub alte denumiri în 30 de universităţi.
Nu este un caz singular. În Canada, mai multe universităţi au închis Institute Confucius sau au renunţat la parteneriatele cu acestea, invocând motive diferite, inclusiv preocupări privind libertatea academică. În Europa, Suedia şi Finlanda au închis toate institutele de pe teritoriul lor, iar Norvegia a închis ultimul institut în 2021. În Franţa, Belgia, Elveţia şi alte state europene au existat închideri individuale. În Marea Britanie, guvernul a recunoscut riscurile de ingerinţă străină asociate sectorului universitar, inclusiv în legătură cu Institutele Confucius, şi a anunţat măsuri pentru eliminarea finanţării guvernamentale directe sau indirecte a acestora, precizând că, la momentul răspunsului oficial, consideră că o interdicţie generală ar fi disproporţionată. În Germania, au existat avertismente privind influenţa politică şi libertatea academică, precum şi închideri individuale.
În România funcţionează cinci Institute Confucius, găzduite de Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea Transilvania din Braşov, Universitatea din Bucureşti şi Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi. În februarie 2026, Institutul Confucius al UBB şi-a extins activitatea la Oradea, unde aproximativ 80 de elevi de la Colegiul Naţional „Onisifor Ghibu” şi Liceul Teologic Penticostal „Betel” urmau să participe la cursuri de limba chineză, într-un program finanţat de institutul din Cluj. Monica Zaharie, profesoară la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor a UBB şi reprezentanta universităţii în cadrul Institutului Confucius, a apărat public parteneriatul, susţinând că rolul UBB este să se asigure că activităţile sunt exclusiv educaţionale şi culturale şi respectă standardele academice ale universităţii.
În mediul universitar, UBB şi Universitatea din Bucureşti au prezentat public argumente în favoarea colaborărilor. UBB a invocat bursele, mobilităţile academice şi schimburile cu universităţi chineze şi afirma că acordurile în vigoare nu restrâng abordarea unor teme academice sau de cercetare. Universitatea din Bucureşti susţine că institutul îşi acoperă cheltuielile de funcţionare şi că activităţile se desfăşoară cu respectarea autonomiei şi libertăţii academice.
În plan politic, fostul deputatul PNL Pavel Popescu a iniţiat în 2022 un proiect de lege care propunea condiţionarea finanţării publice pentru cercetare de încetarea colaborărilor cu Institutele Confucius. Iniţiativa nu a dus la închiderea institutelor. Potrivit răspunsurilor oficiale relatate de Newsweek România în aprilie 2026, Ministerul Educaţiei a precizat că nu monitorizează derularea concretă a acordurilor dintre universităţile româneşti şi partenerii chinezi, MAE a confirmat existenţa celor cinci institute, iar SRI nu a precizat public dacă a realizat o evaluare specifică a acestora.