De ce nu se opresc protestele din Turcia

În loc să ia în calcul satisfacerea măcar a unora dintre revendicările protestatarilor, premierul turc a ordonat înlăturarea acestora în forţă din Piaţa Taksim. Operaţiunea aminteşte de ordinul lui Iliescu din 1990 de "a curăţi” Piaţa Universităţii. Erdogan n-a înţeles nimic din mesajul celor care-l contestă: el invocă legitimitatea sa derivată din alegeri câştigate la scor, care nu poate justifica însă orice şi polarizează societatea printr-o atitudine provocatoare.

Premierul Erdogan procedează în prezent ca Putin în Rusia după izbucnirea protestelor masive de stradă împotriva rocadei pe care a făcut-o cu Medvedev pentru a se întoarce la Kremlin. Ruşii nu au suportat atunci să vadă că au fost păcăliţi, că Medvedev modernizatorul nu este decât un om de paie pentru a-l eterniza pe Putin la putere. Ei au înţeles că votul lor nu conteză de fapt şi că sistemul Putin şi partidul hegemonic Rusia Unită nu ţin cont de dorinţele lor în niciun fel.

Putin a acuzat imediat implicarea în proteste a altor ţări nemulţumite de revenirea Rusiei la statutul de mare putere. Organizaţii străine, presa internaţională au fost înfierate, la fel ca şi opoziţia care ar fi plătită din exterior pentru a destabiliza ţara. Un discurs similar are Erdogan în prezent, care acuză Reuters, CNN şi celelalte organe de presă internaţionale de minciună, care vorbeşte despre implicarea altor state care încearcă să submineze statutul de mare putere regională al Turciei. De exemplu regimul lui Bashar al Assad din Siria, în contextul în care Erdogan a fost unul dintre sprijinitorii cei mai decişi ai rebelilor sirieni. De asemenea ar fi implicate forţe care se opun procesului de soluţionare a problemei kurde.

Pe de altă parte, pe lângă acuzarea implicării unor forţe ostile din afară, "sultanul" Tayyip îi înfierează pe cetăţenii turci care i se opun spunând că sunt terorişti, anarhişti şi la fel ca Putin le neagă dreptul de a se aduna, de a protesta paşnic, drept asigurat în orice democraţie. Mai mult, ca şi Putin sau ca preşedintele Mohammed Mursi în Egipt, şi el acuzat că vrea să impună o agendă islamică şi să supună islamiştilor din Frăţia Musulmană toată ţara prin noua Constituţie, Erdogan a chemat la contramanifestaţii de amploare ale suporterilor săi pentru a-şi arăta puterea (adică pentru a arăta propriului său partid că este susţinut şi indispensabil AKP) şi pentru a minimaliza protestele împotriva sa. În Egipt, aceste contramanifestaţii nu au dus decât la o escaladare, la violenţe între islamişti şi secularişti şi la o şi mai mare polarizare în rândul societăţii.

E adevărat că situaţia Turciei este diferită de cea a Egiptului sau a Rusiei. În timp ce egiptenii au ieşit pe străzi împotriva lui Mubarak inclusiv pentru revendicări economice legate de sărăcie extremă şi au cerut nu doar libertate, demnitate, ci şi pâine, Turcia chiar a cunoscut o creştere economică spectaculoasă în ultimii ani, iar revendicările turcilor sunt mai ales politice. Tocmai pentru că sunt prosperi, cetăţenii din clasa mijlocie, fie ei secularişti şi liberali, nu mai pot fi ignoraţi. Toţi vor să participe la luarea deciziilor care-i afectează direct, precum cele legate de mediul înconjurător, de spaţii verzi, de dezvoltarea oraşului în care trăiesc, şi nu acceptă să li se impună restricţii în numele unei agende de reislamizare.

Este cunoscut că Erdogan a ajuns să strângă atâta putere printr-un stil agresiv. El nu s-a dat înapoi de la nicio confruntare. Conflictul lui Erdogan cu armata şi establishmentul kemalist a fost marcat tot de acţiuni în forţă. Premierul i-a schimbat pe şefii armatei, mulţi generali au ajuns în închisoare fiind acuzaţi de tentativă de lovitură de stat împotriva guvernului AKP. Foarte mulţi jurnalişti critici au fost închişi.

Şi pe plan extern, Erdogan a continuat să provoace. A făcut mai multe vizite în Germania unde le-a recomandat turco-germanilor să nu uite că ei sunt în primul rând turci şi să nu-şi bată prea mult capul cu integrarea în Germania. A pledat pentru folosirea limbii turce în şcoli şi a fost primit ca un rock star pe stadion de Deutschtuerken.

Premierul Erdogan procedează în prezent ca Putin în Rusia după izbucnirea protestelor masive de stradă împotriva rocadei pe care a făcut-o cu Medvedev pentru a se întoarce la Kremlin. Pardoxal tocmai tehnica de provocare care l-a adus în vârf îi dăunează acum lui Erdogan. Din turnul de fildeş al creşterii economice al Turciei din ultimii ani şi al legitimităţii sale de două treimi, ”Sultanul Tayyip” se crede infailibil.

În prezent însă tocmai această tehnică de provocare care l-a adus în vârf îi dăunează lui Erdogan. Din turnul de fildeş al creşterii economice a Turciei din ultimii ani şi al legitimităţii sale de două treimi, Sultanul Tayyip se crede infailibil. Opoziţia este cantitate neglijabilă - slabă şi divizată, ca şi în Rusia lui Putin.

Iar apelurilor UE împotriva reprimării brutale a protestelor, Turcia poate să le răspundă cu o sfidare. Ţara care a fost ţinută atât demult timp în pragul UE nu mai aşteaptă nimic de la Uniune. Avem alternative şi acum nu mai avem noi nevoie de voi, pare să le transmită Erdogan.

Totuşi, baza de susţinere a premierului turc nu mai este atât de solidă. Deşi nu este încă contestat în propriul partid, influentul predicator Fetullah Gulen a criticat modul său de a gestiona violent protestele într-un interviu acordat cotidianului Zaman. Predicatorul din exil are oameni peste tot: în poliţie, în armată şi în administraţie. Se pare că s-a produs o ruptură pe axa islamică Gulen-Erdogan. Se vehiculează scenariul că Gulen nemulţumit de puterea prea mare concentrată de Erdogan în mâinile sale în ultimii ani îl pregăteşte în locul său pe actualul preşedinte Abdullah Gul. Până la urmă, intenţia lui Erdogan era să devină preşedinte în locul acestuia. Un fel de rocadă Putin-Medvdev, dar Gul s-ar putea să aibă alte planuri şi să-i devină contracandidat. În orice caz, perspectivele lui Erdogan de a deveni un preşedinte cu puteri sporite sunt reduse, dacă avem în vedere că protestele nu se vor opri. Şi ele nu se vor opri atâta timp cât turcii percep că premierul nu face niciun pas înapoi, nici măcar în privinţa Parcului Gezi, ci se agaţă de putere călcând literalmente peste cadavre.

O fi mizând Erdogan pe un sfârşit al protestelor ca în Rusia lui Putin, dar uită că turcii au alte capacităţi economice şi civice ca ruşii. Premierul turc nu înţelege că societatea turcă s-a schimbat şi refuză să înţeleagă nemulţumirile protestatarilor. Invocarea legitimităţii sale electorale nu poate să justifice abuzurile grave precum rănirea a zeci de oameni cu gaze lacrimogene, atacarea cu gaze şi tunuri de apă a hotelurilor şi spitalelor din Istanbul care serveau drept adăposturi şi lazarete protestatarilor.

În plus, convingerea sa că majoritatea obţinută în alegeri îi poate permite să intervină în obiceiurile cetăţenilor, fie că este vorba despre băutură sau modul de a se îmbrăca, a fost infirmată de societate ca şi tentativele de islamizare ale lui Mursi în Egipt. La fel, alienarea unor segmente importante din populaţie, precum aleviţii, este în continuare ignorată de AKP. În concluzie, strategia sa de escaladare, de polarizare şi de provocări repetate nu mai este un atu, ci o piatră de moară de gâtul lui Erdogan. Iar dacă va continua pe această linie, premierul turc ar putea avea aceeaşi soartă ca Mubarak în Egipt. Cu toate că se insistă asupra faptului că nu va fi nicio Primăvară turcă, cu siguranţă va fi o Vară fierbinte pentru Erdogan.