De ce a rămas relaţia România-Ucraina sub potenţial (interviu)

”În ultimii doi ani, am semnat multe tratate cu Ucraina, privind micul trafic la frontieră, ridicarea taxei la vizele pentru ucraineni, dar noi nu avem cursă aeriană directă între Bucureşti şi Kiev şi este foarte greu să ajungi acolo”, a susţinut cercetătoarea în interviul acordat Epoch Times. Ea s-a referit şi la abordarea pe care UE ar trebui s-o aibă faţă de oligarhii din Ucraina, care sunt reticenţi la reforme, dar au nevoie de banii europenilor, dat fiind că potenţialul intern de a-şi genera resurse financiare a fost diminuat considerabil.

Epoch Times: Cum se explică faptul că relaţia România-Ucraina încă este sub potenţial la nivel economic? De ce este nevoie pentru dezvoltarea ei atât în plan economic, cât şi politic?

Angela Grămadă: Ar trebui să începem analiza cu gradul în care ne cunoaştem reciproc. Trebuie să recunoaştem că România a început abia recent, după 2013, să fie mai atentă la ceea ce se întâmplă în Ucraina. Ne-a interesat în primul rând anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă, pentru că am simţit prezenţa acesteia mai aproape de frontierele României ca o ameninţare.

Trebuie să luăm în considerare că s-a schimbat conţinutul documentelor semnate între România şi Ucraina şi cel al documentelor prioritare privind securitatea naţională a Ucrainei. România nu mai este printre acele ameninţări la adresa securităţii şi intereselor naţionale ale Ucrainei. Acolo este definit clar în calitatea de duşman Federaţia Rusă.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că nu-i înţelegem pe ucraineni din punct de vedere al mentalităţii. Ne împiedică să dezvoltăm relaţii bilaterale cu Ucraina faptul că nu există un număr mare de vorbitori de rusă şi ucraineană şi noi nu folosim nici potenţialul comunităţii ucrainene din Dobrogea şi Maramureş. Sunt oameni care vorbesc limba ucraineană acasă şi în comunitate, dar noi nu-i încurajăm să se implice într-un proces de colaborare, de comunicare între cele două state şi asta ne încurcă foarte mult pentru că noi suntem orientaţi către relaţii comerciale mai ales cu acele state pe care le cunoaştem şi cărora le înţelegem mentalitatea.

România este codaşă în ceea ce priveşte capacitatea de a investi în economia ucraineană. Mai avem şi acel exemplu de rele practici Krivoi Rog. Discuţiile legate de acea investiţie a României au fost lăsate deoparte în contextul evoluţiilor din Ucraina în ultimii doi ani pentru a nu arăta ostilitate şi a nu produce animozităţi între cele două state.

În ultimii doi ani, am semnat multe tratate cu Ucraina, privind micul trafic la frontieră, ridicarea taxei pentru vizele pentru ucraineni, dar noi nu avem cursă aeriană între Bucureşti şi Kiev şi este foarte greu să ajungi acolo. Un investitor va calcula ce-i iese lui din această afacere dacă întâmpină atâtea impedimente – situaţii birocratice care taie din elanul investiţional. În plus, ce se întâmplă în estul Ucrainei şi s-a întâmplat cu Crimeea nu favorizează nicidecum creşterea apetitului pentru investiţii străine. Dacă problema din est s-ar rezolva într-un an, doi, autorităţile ucrainene ar putea să gestioneze altfel reformele şi ar fi mai multă presiune din partea cetăţenilor pentru a schimba lucrurile în instituţiile publice şi pentru a diminua corupţia.

E adevărat că războiul nu atrage investiţii străine, dar nu este folosit acesta ca pretext de noua putere de la Kiev pentru a nu face reforme? Cum credeţi că ar trebui să reacţioneze UE şi SUA la opoziţia elitelor politice ucrainene de a face reforme? Experţi străini citaţi de Kiev Post propuneau chiar introducerea de sancţiuni economice pentru oligarhii din Ucraina, măsuri de tipul îngheţării activelor în străinătate sau interdicţii legate de vize, pentru a-i determina să nu mai pună frâne procesului de reformă din interese proprii... Se poate reforma Ucraina, dacă este condusă în continuare de oligarhi?

Europenii nu mai trebuie să repete aceeaşi greşeală pe care au făcut-o cu R.Moldova – să nu mai dea bani Ucrainei fără să monitorizeze, să ceară rapoarte în mod constant de la autorităţi, care altfel îşi însuşesc o parte din resursele primite.

Noi nu putem să spunem pe faţă că vom introduce sancţiuni împotriva oligarhilor pentru că atunci vom inhiba dorinţa lor de a continua procesele de integrare europeană, implementarea Acordului de Asociere şi a Zonei de liber schimb (DCFTA), pentru că înţeleg că-şi taie craca de sub picioare şi creează instituţii şi mecanisme care se vor răsfrânge asupra lor, îi vor pedepsi.

Cred că trebuie să existe un compromis – să înţeleagă occidentalii, mai exact europenii, că aceasta este elita politico-economică din prezent de la Kiev şi cu ea va trebui să se lucreze. Ei nu mai trebuie însă să repete aceeaşi greşeală pe care au făcut-o cu R.Moldova – să nu mai dea bani fără să monitorizeze, să ceară rapoarte în mod constant de la autorităţi, care altfel îşi însuşesc o parte din resursele primite. Trebuie să existe o comunicare foarte eficientă între instituţiile europene şi organizaţiile societăţii civile din Ucraina, care au proiecte punctuale la nivel de regiuni, pentru că ele sunt acele instrumente pe care le pot folosi europenii pentru a pune presiune pe oligarhi.

Ce se întâmplă cu reforma justiţiei în Ucraina?

UE are iar o experienţă cu Ucraina, modul în care a gestionat cazul Timoşenko. Autorităţile europene au insistat că aceasta trebuie să iasă din închisoare, iar preşedintele Ianukovici şi echipa sa au interpretat acest lucru ca pe un act de imixtiune în justiţie şi ca o încălcare a principiului separării puterilor în stat pentru că s-a cerut preşedintelui să intervină în actul de justiţie. Aceste erori nu mai trebuie să se repete.

Europenii trebuie să-şi responsabilizeze discursul, dar în acelaşi timp să condiţioneze orice ajutor oferit Ucrainei deoarece oligarhii au acum nevoie de banii europenilor, dat fiind că potenţialul intern de a-şi genera resurse financiare din Donbass – prin gestionarea frauduloasă de resurse naturale, prin traficul şi contrabanda cu Transnistria prin portul Odessa - a fost diminuat considerabil. Prin urmare, oligarhii nu mai pot obţine bani decât de la partenerii europeni, occidentali. Europenii trebuie să le dea un semn clar că-i mai acceptă o vreme la putere, dar ca o conducere de tranziţie, nu una permanentă.