Cunoaşte-te pe tine însuţi

„Cunoaşte-te pe tine însuţi” este o maximă morală, o învăţătură milenară, o cerinţă şi, de asemenea, o amintire şi un simbol pentru toţi cei care iubesc adevărul şi cunoaşterea. Înseamnă că principala nevoie a unei persoane de a accesa înţelepciunea filozofică este cunoaşterea de sine.

Dorinţa de "a te cunoaşte" ne convinge că omul are condiţiile să viziteze templul sufletului, să-i viziteze încăperile ca şi când s-ar afla într-un muzeu. La sfârşitul acestei inspecţii, va descifra propriile mistere, tumultul emoţiilor, sentimentelor pe care le poartă închise în sine. Implică a cunoaşte comportamentul pentru a-l modifica şi a-l dirija.

Acesta este unul dintre cele mai cunoscute aforisme greceşti antice din toate timpurile. Înscrisă cu litere de aur la intrarea în sanctuarul din Delphi, în Grecia antică şi răspândită de Socrate, această maximă morală circulă până astăzi în Occident.

Socrate i-a îndemnat pe cetăţeni să reflecteze la valoarea gândirii cu privire la ceea ce facem. El îşi dezvoltă teoria filozofică din inscripţia ce putea fi citită în Oracolul din Delphi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, unde grecii mergeau să pună zeilor întrebări care îi nelinişteau - chestiuni politice, religioase şi morale. O preoteasă pe nume Pythia mijlocea conversaţia între consultant şi zeul Apollo.

În psihologie, a te cunoaşte pe tine înseamnă a privi ceea ce are legătură cu noi: familia, cultura, evenimentele, traumele şi prieteniile. Din punct de vedere al filozofiei greceşti, o persoană care este capabilă să se guverneze pe sine este capabilă să-i guverneze pe alţii.

Maximele din Delphi sunt un set de 147 de aforisme găsite înscrise în ruinele oraşului antic. Iniţial se credea că aceste precepte au fost date oamenilor de către zeul grec Apollo în Oracolul din Delphi, prin preoteasa Pythia. Doxograful din secolul al-III-lea Diogenes Laertius le-a atribuit celor şapte înţelepţi ai Greciei, la fel ca şi savantul din secolul al V-lea Stobaeus. Savanţii contemporani susţin că paternitatea lor este incertă şi că „cel mai probabil erau proverbe populare, care au avut tendinţa de a fi atribuite mai târziu unor anumiţi înţelepţi”. Pedagogul roman Quintilian a susţinut că studenţii ar trebui să copieze adesea aforisme pentru a le îmbunătăţi miezul lor moral.

Poate cea mai faimoasă dintre aceste maxime este „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, care în greaca clasică este γνωθι σεαυτόν, transliterat ca „seautón gnóthi”.

În latină, aforismul este prezentat ca „temet nosce” sau „nosce te ipsum”, care a avut o mare difuzare şi prestigiu în antichitate, iar faima sa dăinuie până în zilele noastre. Este unul dintre sfaturile lui Don Quijote adresat lui Sancho ( II-XLII ).

Platon, în Dialogurile sale, afirmă că cei şapte înţelepţi (Cleobulo din Lindos, Solon din Atena, Chilo din Sparta, Bias din Priene, Thales din Milet, Pitacus din Mytilene, Periander din Corint) au oferit zeului Apollo primele roade ale înţelepciunii lor în expresiile „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi „Nimic prea mult”, despre importanţa autocunoaşterii şi respectiv a moderaţiei.

În jurul acestei maxime au fost ţesute atât de multe interpretări, încât a devenit imposibil de urmărit efectele sale asupra vieţii cetăţeanului comun.

Analiza aforismului ”Cunoaşte-te pe tine însuţi”

Acesta se referă la importanţa autocunoaşterii în ceea ce priveşte fiinţa umană. Întrucât era scris la intrare pe frontispiciul templului zeului Apollo, este interpretat ca salutul pe care zeul l-a adresat vizitatorilor, urându-le înţelepciune. În această propoziţie sunt incluse sau sugerate unele dintre cele mai vechi întrebări filozofice: cine sunt eu, de unde vin, încotro merg, întrebări prin care fiecare încearcă să se înţeleagă şi să se definească.

Platon se referă la o frază spusă de Socrate în dialogul său cu Alcibiade, un tânăr ignorant care aspiră la politică. Socrate îl învaţă că, înainte de a fi conducător şi a domni asupra poporului, prima lui sarcină ca om este să se guverneze pe sine şi nu va reuşi dacă nu se cunoaşte mai întâi pe el însuşi. În acest fel, autocunoaşterea este un pas preliminar pentru asumarea oricărei sarcini importante care duce la glorie sau înţelepciune.

Cunoaşterea de sine presupune a urma calea îmbunătăţirii, a deveni mai bun şi a dobândi cunoaştere, deci necesitatea fiecărui individ de a se înţelege pe sine, de a se accepta şi de a-şi studia propriul suflet, care este adevăratul obiect de cunoaştere al unei persoane. Numai în acest fel un individ îşi poate ghida propria viaţă şi acţiunile sale în funcţie de scopurile şi interesele pe care le are.

Interpretarea acestei faimoase fraze este şi de a considera autocunoaşterea ca un pas fundamental pentru a accesa cunoaşterea, la adevărul lucrurilor, pentru a ajunge la nivelul divin, profetic în înţelepciune. Sintagma avertizează omul în legătură cu adevărata cale a înţelepciunii: trebuie să te cunoşti pe tine, iar apoi să accesezi nivele mai înalte, mai complexe şi mai întunecate de cunoaştere.

O altă interpretare este făcută de psihologie şi literatura de autoperfecţionare, care înţelege că oamenii trebuie să fie capabili să se înţeleagă pe ei înşişi, să-şi cunoască sentimentele, să înţeleagă motivele care îi trag spre anumite dorinţe sau fel de fel de pretenţii. Din acest punct de vedere este o frază fundamentală în inteligenţa emoţională.

Însă unii susţin că nimic din toate acestea nu se bazează pe o imagine realistă a sinelui şi a modului în care luăm decizii. Tot acest proces - de a te cunoaşte pe tine - nu este atât de simplu pe cât pare. Poţi să ştii ce gândeşti despre tine în acest moment. Dar ce gândeşti despre tine este diferit de cine eşti şi de ceea ce îţi place cu adevărat. În câteva zile sau săptămâni, toate acestea s-ar putea schimba oricum. Cunoscându-te bine trebuie să poţi face pace cu valorile în continuă schimbare. Poate că tu ai ales să fii o persoană rapidă activă sau o persoană care donează în scopuri caritabile. Dar odată ce aceste caracteristici sunt încorporate în propria ta imagine, ai foarte puţin de spus în ce direcţie se îndreaptă viaţa ta. Orice schimbare ar fi, ori este cenzurată, ori ar duce la disonanţă cognitivă.

Dacă vrem să cunoaştem lumea din jurul nostru, trebuie mai întâi să ştim cine suntem. Această cunoaştere este un proces, o căutare care nu are sfârşit şi în fiecare zi putem descoperi şi afla mai multe. Procesul autocunoaşterii schimbă modul în care o persoană interacţionează cu lumea şi cu alţi oameni, având posibilitatea de a învăţa lucruri noi. Când ne cunoaştem, avem un sentiment despre cine suntem şi trebuie să ignorăm ceea ce cred ceilalţi despre noi.

Platon ar completa această frază adăugând: „Cunoaşte-te şi vei cunoaşte Zeii şi Lumea”, deoarece fiinţa umană, ca un microcosmos este rezultatul şi oglinda a tot ceea ce trăieşte şi respiră în univers în toate planurile sale de conştiinţă. Această maximă a ajuns la noi datorită lui Socrate, acest personaj grec care a devenit simbolul Filozofiei şi al dialogului raţional, care caută sensul vieţii şi adevărul din spatele ei. Cunoscând maxima cauţi în tine răspunsurile, deoarece a-ţi descoperi şi a-ţi cunoaşte propriul suflet, înseamnă a cunoaşte şi a descoperi suflet în tot ceea ce există. Grecii de acum aproape o mie de ani, şi prin ei civilizaţia noastră occidentală, şi-au modelat vieţile şi minţile, ajutaţi de aceste maxime ale focului nepieritor, deşi desigur nu au ştiut întotdeauna să se ţină de ele, adică să le respecte.

„A te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a cunoaşte secretul naturii, înseamnă a găsi munţi şi văi în tine, stele şi noroi, de asemenea, este a găsi punctul de întâlnire al căii vieţii şi a sufletului. A te cunoaşte pe tine înseamnă a şti că suntem într-un labirint şi de asemenea, a găsi firul de argint, firul Ariadnei, care ne permite să plecăm fericiţi şi triumfători. Această cunoaştere de sine este piatra de temelie pentru a fi fideli nouă înşine şi fără fidelitate faţă de angajamentele şi visele noastre, adică faţă de noi înşine, viaţa este urâtă ca o mascaradă” - Jose Carlos Fernandez, „Filozofia de a trăi”.