Creionarea dimensiunii jurnalistice a lui Mihai Eminescu. Partea I

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu

Aura faimei lui Mihai Eminescu, a cărui zi de naştere o vom celebra în curând, aproape inegalabil de vastă în literatura română, pune în umbră celelalte faţete ale creaţiei marelui autor, care, însă, poate că nu sunt neapărat inferioare poeziei sale.

Să încercăm, în primul rând, să coborâm de pe culmile metaforei şi ale cugetărilor filosofice imaginea geniului eminescian. Să ne închipuim acum o incintă întunecoasă, înecată într-un fum dens de ţigară şi o atmosferă a concreteţei prezentului, a analizelor şi comentariilor politice pline de intensitate. Chiar în centrul acestei atmosfere îl putem vedea pe publicistul Eminescu scriind zi şi noapte articole de demascare a corupţiei, demagogiei şi abuzurilor din societate, precum şi de susţinere a ceea ce el considera drept adevăr, promovând totodată soluţii, atât la nivel social, cât şi economic. În acest articol, aşadar, vom trasa o imagine din câteva tuşe semnificative, pentru că un portret amănunţit al publicisticii lui Mihai Eminescu depăşeşte cu mult posibilităţile şi limitele articolului nostru.

Eminescu îşi începe cariera de publicist în 1876, în urma unui an de activitate ca revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui. Debutează ca ziarist în „Curierul de Iaşi”, pentru ca, un an mai târziu, să îşi facă intrarea la ziarul “Timpul”, publicaţia oficială a Partidului Conservator, odată cu propunerea venită din partea lui Titu Maiorescu şi lui Ioan Slavici. Mai târziu, îl va avea coleg de redacţie şi pe I. L. Caragiale şi va ajunge chiar redactor-şef la “Timpul”, în februarie 1880, post în care va rămâne timp de aproximativ doi ani. Articolele pe care le realizează se concentrează, în principal, asupra problemelor politice majore, incluse aici fiind şi disputele cu ziare concurente cum ar fi “Românul” şi “Presa” pe aceste teme. În pofida culorii conservatoare a cotidianului “Timpul”, Eminescu manifestă o anumită libertate de gândire în redactarea comentariilor sale. Alături de analizele politice, putem observa analize economice pertinente, punctuale, precum şi apelul la concepte ale ştiinţelor exacte în argumentarea punctelor sale de vedere, bine documentate.

Unul dintre aspectele maladive din societatea contemporană lui Eminescu, asupra cărora el atrage atenţia, iar şi iar, este demagogia clasei politice aflate la cârma ţării, prin care aceasta se eschivează de răspunderea problemelor socio-economice prin discursuri pompoase şi promisiuni fără substanţă, aşa cum le vede jurnalistul Eminescu. Aici întâlnim, bineînţeles, o perspectivă ce derivă, în mare parte, din conceptul “formelor fără fond” al lui Maiorescu, în special cu privire la instituţiile de stat care nu funcţionează deloc conform pretenţiei celor aflaţi la guvernare, fapt criticat aspru şi în permanenţă de Eminescu. El cere nu “fraze sforăitoare”, ci fapte, o ‘politică practică’ şi un «sistem bazat pe spirit de adevăr şi de muncă» (din articolul «Ar fi bine dacă în polemică...», 16 septembrie 1880).

Poziţii adoptate în problemele politicii interne

Interesul naţional, reflectat prin necesităţile omului de rând, de care statul ar trebui să se ocupe în mod efectiv, oferind soluţii, este un element dominant în numeroase articole eminesciene. Criticile acide la adresa puterii liberale adesea sunt stârnite de abuzurile pe care autorul le observă, atrăgând atenţia asupra contrastului dintre discurs şi acţiune, precum şi asupra discrepanţei aplicării principiului echităţii sociale de către guvernanţi:

«Cînd vedem [...] că partizile devin un stat în stat, că totul atîrnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decît o masă impozabilă şi exploatabilă, atunci întrebăm dacă nu e o superinfluenţă de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sînt convinşi şi guvernamentalii în acelaş grad în care sîntem convinşi noi, cu singura deosebire că noi le spunem pe faţă [...]» (din „Studii asupra situaţiei” V, 24 februarie 1880).

Ca publicist, Eminescu consideră de datoria sa – indiferent dacă această activitate întrucâtva prozaică în raport cu estetica sa poetică înaltă şi cu profunzimea filosofiilor evocate prin versurile sale realmente memorabile – să sondeze prin oceanul minciunilor şi depravării morale a clasei conducătoare pentru a scoate răul la lumină şi a contribui, astfel, la diminuarea lui. Bineînţeles, ziare concurente, precum “Presa” sau “Românul” au folosit drept instrumente de ripostă politică propriile remarci „corozive” ale lui Eminescu, separându-le de context şi deviind sensul cuvintelor pentru a-l caricaturiza. Astfel, ziarul “Românul” i-a imputat lui Eminescu denunţarea sistemului parlamentar şi a republicii. Justificarea lui, însă, a constat în precizarea direcţiei atacurilor pe care le lansase: nu viza desfiinţarea instituţiilor nou-create (şi, deci un indice al progresului), ci eficientizarea lor reală. Eminescu critica dur incompetenţa parlamentarilor liberali plini de «fraze sforăitoare», care nu asigurau «libertăţile publice [...] decît pe hîrtie; şi facem apel iarăşi la oamenii oneşti să spuie daca libertatea individuală, daca inviolabilitatea domiciliului există la ţară, mai mult, daca fiecare din noi nu putem fi izbiţi în interesele noastre fără să avem cui ne plînge!» («Ziarul Românul se ocupă...»).

În aceeaşi direcţie tematică, sărăcirea suplimentară a ceea ce Eminescu numea “clase pozitive” – bazate pe elementul muncii productive: incluşi aici fiind ţăranii şi meşteşugarii, dar şi moşierii şi marii agricultori – ia diferite forme, printre care tacticile bugetare absconse şi frauduloase. Pentru a lua un exemplu oarecare, să menţionăm episodul recompensării băneşti de substanţă, pentru merite naţionale, a unor personaje politice pregnante în vremea aceea, de pildă, familia Rosetti. Iată cum sună articolul «Există o seamă de spirite...» din 2 aprilie 1880:

«Noi, prima naţiune în Orient şi în univers, răsplătim adevăratele merite.[...] Martiriul lucrativ să trăiască! [...] Luminele civilizaţiei bizantine au pătruns atît de adînc în noi încit privim lumea ca ceva supus unei ordine pur mecanice de lucruri, unde nici inteligenţa, nici merit, nici caracter nu mai valorează nimic şi unde oarba întîmplare domneşte, distribuind... cununi? Nu cununi; bani peşin, reversibili, pentru arta de-a calomnia şi de a amăgi.»

Perspective asupra politicii externe

Una dintre problemele abordate de Eminescu în privinţa relaţiilor şi influenţelor puterilor externe asupra României este aşa-numita „chestiune dunăreană”, care priveşte pretenţiile Imperiului Austro-Ungar asupra parcursului total al fluviului, manifestate indirect prin dezideratul votului preponderent în cadrul anteproiectului unei Comisii Mixte (care, printre altele, încălca suveranitatea României, iar Austro-Ungaria nici măcar nu era riverană zonei dintre Porţile de Fier şi Marea Neagră) pentru gestionarea problemei. Negocierile purtate verbal (indirect, prin corespondenţi) de către ministrul de externe Vasile Boerescu cu celelalte state europene implicate au vizat obţinerea statutului de regat al României, în contrapondere cu aplicarea anteproiectului Comisiei Mixte a Dunării de Jos. Eminescu s-a arătat mult interesat de această chestiune importată atunci, iar poziţia sa a fost una moderată, raţională, a căii de mijloc şi a armonizării părţilor. Putem vedea acest lucru din articolul “O depeşă a Agenţiei Havas...” de la 25 decembrie 1880:

«[...] dorim ca nici una din puteri să nu se dezintereseze în cestiunea liberei navigaţiuni a Dunării şi pentru că, pe de altă parte, sîntem siguri că toate interesele se pot armoniza dacă există bunăvoinţă reciprocă şi spirit de dreptate. [...] Dacă activitatea noastră îndreptăţită poate ajunge, pe calea politicei părinteşti şi tradiţionale, ca aceste tendenţe să-şi ţie cumpăna fără jignirea intereselor justificate ale puterilor, scopul conservării politice a ţării este ajuns. E o politică cam veche aceasta, dar e o politică bună.»

Această adoptare a poziţiei stabile, de centru, se împleteşte în chip firesc şi cu dezideratul neutralităţii («în limitele Tractatului de la Paris» din 1856, care, printre altele, prevedea libera circulaţie pe Dunăre, sub coordonarea unei Comisii Europene a Dunării). Această poziţie, în viziunea lui Eminescu, era considerată drept una ferită de riscurile unei agresiuni a celor trei puteri din jurul ţării noastre, pe atunci, toate cu interese evidente în privinţa teritoriului României: «[...] nu avem altă aspiraţiune între diferitele state şi popoare cari ne încunjură decît a trăi din propria noastră individualitate, din propria noastră viaţă naţională. Deviind de la acea politică raţională n-am făcut decît a inspira neîncredere în atitudinea ce s-ar presupune că am putea noi lua în cazul unor nouă complicări.» (« ‘Presa’ în numărul de ieri...», din 1 martie 1880)

O altă problemă, strâns legată de protejarea integrităţii teritoriale prin menţinerea neutralităţii României, este cea a intenţiei de anexare de către Rusia a sudului Basarabiei (ulterior materializată). Eminescu, indignat de atitudinea politicienilor români, a răspândit rapid informaţii documentare ample despre drepturile pe care românii le aveau din perspectivă istorică asupra judeţelor în cauză. Guvernul român cunoştea pretenţiile Rusiei încă din 1877, cu două luni înaintea Războiului de Independenţă, după cum a recunoscut la finele lui septembrie 1878 Mihail Kogălniceanu, în faţa Camerei Deputaţilor. Criticile dure şi întemeiate aduse de Eminescu guvernării privesc planul deficitar al intrării în război alături de Rusia, în lipsa solicitării scrise a garantării graniţelor, având în vedere faptul că guvernul român chiar cunoştea pretenţiile ruseşti de anexare a sudului Basarabiei. În fapt, putem afla scris «Din capul locului...» că:

«Înainte de toate nu mai e nici o îndoială cumcă guvernul a lucrat întotdeauna fără ştirea şi consimţământul prealabil al Parlamentului.

Acest guvern anihilat — precum îi zice d. Cogălniceanu — ştia în iunie anul trecut că ruşii vor cere îndărăt Basarabia, o ştia din gura a chiar principelui Gorciacof, precum a mărturisit-o ministrul nostru de externe, şi cu toate acestea a trecut Dunărea cu armata, fără a semna CU ruşii cel mai mic act internaţional, lucru nemaipomenit de când lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea şi s-a declarat că se supune dispoziţiilor Tratatului din Berlin, convocând post festa Parlamentul,ca să-i dea un bil de indemnitate. [...]

Astfel din rău în mai rău, pînă ce vom ajunge în starea Chinei. Nu ne îndoim că pînă atuncea roşii se vor fi înţolit toţi; şi, cetăţeni ai universului întreg, cosmopoliţi precum sînt, se vor aşeza CU preţul vînzării la Paris, toţi cavaleri ai ordinelor Sf. Anne, Sf. Stanislas etc.

Bătrînul C.A. Rosetti va fi ajuns ţinta vieţii întregi: nimicirea României.» (4 octombrie 1878)

***

Pentru moment, ne vom opri aici în descrierea celor câteva puncte semnificative alese din cariera publicistică a lui Mihai Eminescu. În Partea a II-a, vom prezenta alte aspecte de interes din pleiada de articole lăsate moştenire de acest mare şi multilateral autor.



Note:

Citatele prezentate în textul articolului provin din:

Eminescu, Mihai. Opere (volumele X şi XI). Publicistică. Ed. critică întemeiată de Perpessicius. Coordonator Dimitrie Vatamaniuc. Bucureşti: Editura R.S.R. 1989.