Amintindu-ne de loialitate

Avem momente când ne desprindem de proza gri a vieţii de zi cu zi pentru a ne putea continua existenţa ca individ
. (Photos.com)
Augustin Enescu
07.01.2015

Avem momente când ne desprindem de proza gri a vieţii de zi cu zi pentru a ne putea continua existenţa ca individ. Schimbarea anilor este un astfel de interval de reflexie şi bilanţ. Este un timp legat de planeta albastră, ale cărei mişcări sincronizează orologiile, ducându-ne lin printr-un univers atât de zbuciumat. Fiecare rotaţie transmite mereu altceva în universurile lăuntrice. Simţim timpuri diferite, timpuri din ce în ce mai accelerate, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai importante.

Ultima schimbare care ne-a surprins pe toţi şi pe care nu am fi crezut-o posibilă acum 10-20 de ani este coborârea justiţiei pe meleagurile carpatine. Vedem de o vreme cum cei care au creat statul mafiot cu regulile sale nescrise încep să dea socoteală în faţa justiţiei. Dacă am fi avut în faţă doar câteva cazuri izolate nu ar fi bătut prea mult la ochi. Dar atunci când ceva în lumea noastră devine fenomen - iar acesta este unul dintre ele - este posibil să avem în faţă schimbări de natură mai profundă, chiar în spiritul societăţii. Noi le atribuim politicului sau economicului, dar ele par a trece dincolo de aceste sfere.

La declanşarea sa, fenomenul este marcat de discontinuităţi într-o ordine care rulează de un timp îndelungat. Aşa cum este actul de justiţie, tocmai menţionat. Dând exemple de fenomene, la vremea sa a existat un fenomen numit Experimentul Piteşti. O metodă care prin teroarea fizică combinată cu cea mentală urmărea dezrădăcinarea modului de gândire tradiţional şi uman. Războiul este şi el un fenomen de altă amploare, după care lumea nu mai este la fel. Există bineînţeles fenomene de scară chiar mai largă cum ar fi ciocnirea cu vreun asteroid, urmată de începerea unei alte epoci.

Dar să oprim cursul contemplărilor şi să-i dăm o altă direcţie. Să presupunem că pe lângă rigoarea justiţiei lumea ar fi însufleţită de o trăsătură nobilă, prezentă în zilele noastre doar în cărţi: loialitatea. Nu este ceva abstract sau ridicol, aşa cum îţi spun şoaptele lumii decadente. Îndrăznim să facem o astfel de presupunere în baza unui precedent istoric. Au existat în istoria antică oameni ale căror vieţi parcă au fost predestinate să fie exemple de ceea ce ar trebui să fie loialitatea. Şi chiar există o ideogramă pentru noţiunea de loialitate în cultura tradiţională chineză, veche de cinci mii de ani.

Deşi coexistă în sfera luminoasă a omenirii, există o deosebire fundamentală între justiţie şi loialitate. Justiţia poate fi impusă din exterior şi dăinuie prin legile sale bine stabilite. Loialitatea nu vine din exterior, ci din adâncurile fiinţei. Este o floare nobilă, una cultivată. Dacă nu este îngrijită poate să dispară, lăsând loc doar la amintiri vagi.

Loialitatea poate construi imperii. Este liantul armatelor. Uneşte familii. Construieşte caractere. A fi loial înseamnă a urma principii şi asta nu doar în momente de cumpănă, ci chiar în viaţa de zi cu zi. Este strâns legată de altruism. Dacă loialitatea ar coborî printre noi, nu am mai fi conduşi de bufonii politici periculoşi care printr-un joc al timpului au accesat butoane ale puterii. Oameni care trădează orice pentru interesul personal, oameni care au reuşit să facă din trădare o stare de lucruri normală, oameni care promovează făţiş şi fără ruşine rude şi amante ar ajunge în mod natural la coşul de gunoi al istoriei. Nu am mai asista la fenomene pe cât de dezgustătoare pe atât de nocive, cum ar fi migraţia politică.

Dar atunci când ceva în lumea noastră devine fenomen - iar acesta este unul dintre ale - este posibil să avem în faţa schimbări de natură mai profundă, chiar în spiritul societăţii. Noi le atribuim politicului sau economicului, dar ele par a trece dincolo de aceste sfere.

În zilele noastre, dacă încerci să surprinzi loialitatea, la un moment dat s-ar putea să te sperii şi să renunţi. Când loialitatea pleacă, îşi face loc disoluţia. Apare un substitut pervers, despre care vorbea la vremea sa Eminescu,

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Ne întrebăm, dacă există vreun timp în care aceste versuri să nu fi fost de actualitate?

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
sau prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
O presă independentă nu poate exista fără sprijinul cititorilor