Limba Esperanto

Un mit, răspândit încă din Antichitate printre mai multe popoare, spune că, după prăbuşirea Turnului Babel, limbile s-au desprins dintr-una primordială, pe care o înţelegea şi o vorbea toată lumea. Astfel, şi astăzi se vorbesc o puzderie de limbi naturale, câteva dintre ele fiind şi internaţionale.

De-a lungul vremii, au existat încercări de creare a unei limbi artificiale pe care s-o poată înţelege şi s-o vorbească toţi oamenii, cum se întâmplase înainte de Turnul Babel. Cel mai mare succes în această privinţă a avut-o Esperanto, care a supravieţuit până astăzi, fiind, după unele surse, chiar limba maternă pentru unii.

Esperanto se încadrează în principiul schematic după care gramatica este supusă unei analize logice, iar vocabularul este compus din elemente ale unor limbi naturale. Denumirea, scrisă întotdeauna cu iniţială majusculă, îi vine de la cuvântul espero „speranţă” şi i-a fost dată de însuşi creatorul limbii Esperanto, doctorul Ludwig Lazarus Zamenhof din Bialystok, o localitate din Polonia. Iniţial, el se numise Leyzer Leyvi Zamengov.

La începutul anului 1887, dr. Zamenhof a publicat prima ediţie a operei sale Mejdunarodnîi iazîk „Limba internaţională”, mai întâi în versiune rusă, căci o poarte din Polonia se afla atunci sub ocupaţia Imperiului Rus, apoi în poloneză, franceză, germană şi engleză, după care au urmat şi traduceri în alte multe limbi. Apariţia acestei lucrări în mai multe limbi a stârnit curiozitatea şi admiraţia unor oameni cu studii superioare sau medii, care şi-au însuşit noua limbă, ai cărei vorbitori se afirmă că numără astăzi câteva milioane.

Regulile gramaticale ale limbii Esperanto sunt dintre cele mai simple posibil, accesibile chiar şi unora cu un nivel cultural mai puţin pretenţios, iar caracteristicile sale, superioare altor proiecte anterioare, i-au adus un neaşteptat succes. Meritul autorului constă în faptul că a reuşit să sistematizeze schematic, într-o structură unitară, o diversitate de material, creând un organism ce poate sta alături de oricare altă limbă naturală.

Cu toate acestea, ţinând cont de faptul că limba Esperanto face parte din grupa limbilor a posteriori – compusă din materialul mai multor limbi naturale – acest merit ar fi, după unii, diminuat. Însă, din acelaşi motiv, admiratorii limbii Esperanto consideră că ea este opera colectivă a popoarelor, şi nu individuală, a unui singur ins. Lexicul ei este alcătuit din rădiăcini selecţionate din mai multe limbi naturale, în primul rând romano-germanice, apoi slave, în mare parte cunoscute de omenirea civilizată.

Gramatica, intitulată „Fundamenta Gramatiko de Lingvo Internacia”, este extrem de simplă, reducându-se la doar 16 reguli fundamentale, ce se pot însuşi în câteva ore; de aceea, poate fi învăţată fără prea mult efort de oameni din cele mai diverse straturi culturale, Esperanto putând să intre nu numai în şcoli şi universităţi, ci şi în cercuri literare şi organizaţii culturale de tot felul.

Elementele de bază ale acestei limbi, structura gramaticală şi fondul principal de cuvinte îşi au originea îndeosebi în limbile existente, selecţionate după principiul de internaţionalizare, adică alese din limbi europene laolaltă cu o categorie de rădăcini parţial internaţionale – din engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă – printre care şi unele cuvinte din limbile arabă, turcă, greacă şi ebraică.

Rădăcinile cuprinse în dicţionarul oficial, Plena Vortaro, au fost recunoscute de către Academia de Esperanto, fiind la început în număr de 2.759, apoi 4.536, după care peste 7.800. În cele din urmă, ele au dat naştere, prin caracterul aglutinant al limbii şi prin derivare, la peste 80.000 de cuvinte cu largi posibilităţi de îmbogăţire. Această caracteristică oferă posibilitatea de a exprima o singură noţiune nu doar printr-un singur cuvânt, ci prin mai multe, creând aşadar o mare bogăţie de sinonime.

Academia de Esperanto perfecţionează continuu tezaurul lexical şi încurajează orice iniţiativă de îmbunătăţire a limbii, promovează operele originale, pregăteşte cadre didactice, facilitează publicaţiile cu conţinut ştiinţific, organizează concursuri de perfecţionare a limbii, desfăşurând o activitate culturală şi ştiinţifică intensă, având în componenţa sa specialişti din mai multe ţări.

Răspândirea limbii Esperanto a determinat necesitatea unui bogat material beletristic, şi, ca urmare, dezvoltarea editării unor opere literare din patrimoniul universal, printre care: Dante, Shakespeare, Schiller, Daudet, Moliere, Baudelaire, Rabelais, Tolstoi, Puşkin, Andersen şi mulţi alţii.

Profitând de posibilităţile ei propagandistice, datorită caracterului său internaţional, guvernele comuniste nu doar că au acceptat-o, dar au publicat în Esperanto cărţi de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao Zedong şi ale altora de aceeaşi teapă. Astfel, încă de la Congresul Sindicatelor Profesorilor de la Clermond Ferrand, din 1912, de la Cracovia, la care a participat şi Lenin, Esperanto a fost denumită „limba proletariatului”, pentru că s-a constatat că se poate însuşi fără a avea la bază cunoştinţe superioare.

Se estimează că, în prezent, în limba Esperanto apar în lumea întreagă peste 120 de reviste, ziare şi periodice, precum şi manuale, cărţi ştiinţifice şi publicaţii de uz internaţional. În aceeaşi limbă, s-au turnat filme, se joacă piese de teatru, s-au înregistrat discuri şi benzi didactice şi de muzică uşoară, s-au format scriitori şi traducători.

Printre autorii români traduşi în Esperanto se numără Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, Ion Alexandru Brătescu-Voineşti şi alţii. Limba Esperanto a fost cunoscută de personalităţi ca Mickiewicz, Tolstoi, Einstein, Gorki, P. Istrati, Sadoveanu, precum şi de unii profesori şi academicieni din mai multe ţări, mulţi dintre aceştia fiind membri activi sau onorifici ai Academiei de Esperanto.

De-a lungul timpului, s-au creat instituţii ştiinţifice, culturale şi profesionale, precum: Centrul de Explorare şi Documentare (CED); Organizaţia Internaţională de Tineret (TE JO); Institutul pentru Esperanto în Comerţ şi Industrie (EKI); Universitatea Internaţională de Vară (ISU); Instituţia Hodler (IH); Muzeul Internaţional de Esperanto (IEM); Teatrul Internaţional de Artă (IAT); Comisia Internaţională de Examinare (IEK) şi altele.

În volumul „Esperanto / Limbă internaţională” de Nicolae V. Bulencea, apărut în regia autorului, Bucureşti, 1974, din care am şi preluat cea mai mare parte a informaţiilor pentru această prezentare, se afirmă: „De aceea, numeroşi reprezentanţi ai ştiinţei şi culturii universale, recunoscându-i meritele şi marele aport pe care-l aduce omenirii, se poate considera că limba Esperanto are toate şansele să fie adoptată oficial, pe plan universal”. Deocamdată, speranţa autorului nu a fost îndeplinită.

Iată, pentru a da o idee cititorului despre Esperanto, un fragment tradus în această limbă de Tiberiu Morariu, din povestirea „Niculăiţă Minciună” de I. Al. Brătescu-Voineşti:

„Niculăiţă Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu din satul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat în mişcări şi, nu ştiu cum să zic: dar sfios, ori prin urmare sfios. În toate clasele primare, urmate la şcoala din Măgureni, a luat tot premiul întâi, spre bucuria şi mândria părinţilor.”

„Nicjo Gropescu, la filo de pacjo Andreo Gropescu, el vilageto Manga, komunumo Magureni, estas knabo kun jugkapablo, milda en la parolo, modesta en gestoj, kaj mi ne scias kiel diri: sed hontema, au sekve hontema. En ciu unuagrada klaso, frekventita en la lernejo en Magureni, li ricevis ciam la unuan premion, je gojo kaj flato de la gepatroj”.