Mihai Eminescu, în Evul Astral

În pofida atacurilor la care a fost supus din timpul vieţii şi până în zilele noastre, Mihai Eminescu va rămâne poetul nostru naţional tot atâta vreme cât se va mai vorbi limba română.

Niciun alt poet nu mai poate visa vreodată la acest titlu suprem, fiindcă numai în romanticul veac al XIX-lea au apărut poeţii naţionali, îndeosebi în Răsăritul Europei: Aleksandr Puşkin, Adam Mickiewicz, Hristo Botev, Sandor Petofi, Taras Şevcenko şi alţii. Este omeneşte, aproape firesc, ca aceştia să fi fost invidiaţi de confraţii lor contemporani, unii dintre ei cu opere foarte valoroase.

La noi, un foarte mare poet, Alexandru Macedonski, l-a urât întreaga viaţă, cu toată sinceritatea, pe Eminescu. Dar, cu girul lui Titu Maiorescu încă de la sfârşitul secolului al XiX-lea, critici literari, mari scriitori şi alţi oameni de cultură, români şi străini, i-au confirmat lui Mihai Eminescu titlul de poet absolut.

Fără să-i cunoască în profunzime opera, dar impresionat de viaţa nefericită, de chipul nemaivăzut de frumos, de tinereţea neîmplinită şi de moartea tragică a poetului, publicul larg l-a adoptat fără rezerve ca pe un artist genial, fixându-i locul de-a dreptul în mit, de unde nu-l va mai putea goni nimeni vreodată.

Faptul că, la peste un veac de la moartea lui, mai stârneşte polemici, demonstrează vitalitatea excepţională a operei sale. Unii îl preferă ca poet, alţii ca jurnalist, şi foarte mulţi şi ca poet şi ca jurnalist.

Cenzurat în vremea comunismului, Eminescu este, culmea, hulit şi astăzi! „Doina” nu este agreată de „corectitudinea politică”, cele mai multe articole ale sale nici atât! Dar poporul ştie el ce ştie, dacă-şi iubeşte atât de mult poetul naţional, cel preocupat de luceferi, de geneza Universului, de Dumnezeire sau de raportul dintre spaţiu şi timp, sugerat înaintea lui Einstein.

Mihai Eminescu se cobora deseori şi la grijile muritorilor de rând, punând degetul pe rană în te miri ce probleme, pe care, din nefericire, noi nu le-am rezolvat nici până astăzi.

În volumul „Pasiunea lui Pavel Corceaghin / Eseuri critice” de Ion Vitner, Editura de Stat, 1949, stă scris: „Eminescu trebuie văzut astfel ca un caz tipic de intelectual în derută, care în ura lui împotriva burgheziei, în loc să utilizeze armele claselor de jos, utilizează armele marii latifundii. Este tocmai fenomenul care conferă întregii sale opere poetice nota predominantă pesimistă, lipsa de orizont şi de încredere în mersul către progres al umanităţii. Mesajul său poetic, prin decepţia profundă pe care o închide, prin mistica pe care o afirmă, prin cultul morţii, prin idealizarea trecutului îndepărtat, prin evaziunea din cadrul realităţii cu ajutorul visului, constituie o încercare de ieşire din cercul strâns al realităţii concrete, agitată de mari contraziceri economice, sociale şi politice, mesajul unei clase decadente, agonice”.

Este limpede că, după asemenea denunţuri publice, dacă ar fi trăit în 1949, Mihai Eminescu ar fi fost trimis direct în temniţă, dacă nu ar fi fost chiar împuşcat! Culmea e că, pe vremea aceea, steaua poetului nostru naţional se înălţa şi strălucea la Moscova, după cum scrie Elena Loghinovski în volumul „Eminescu în limba lui Puşkin”:

„O susţinută activitate de traducere în limba rusă a creaţiei lui Eminescu începe în U.R.S.S. în ajunul centenarului marelui poet. Încă din anul 1947, o serie de poezii eminesciene („Junii corupţi”, „Revedere”, „Şi dacă”) au fost incluse în crestomaţiile şcolare de literatură universală. Tot mai multe traduceri şi relatări despre „un remarcabil poet român”, „mândria poeziei româneşti”, semnează poeţii ruşi şi români, în revistele periodice de prestigiu. Ca o încununare a acestei activităţi, în anul centenarului apare, la Moscova, prima culegere a versurilor eminesciene traduse în limba rusă, Stihi („Versuri”)”.

Cum am mai scris, după 1989, când a început şi murdara „demitizare” a celor mai importante personalităţi ale istoriei şi culturii noastre, atacurile împotriva poetului naţional au reizbucnit cu şi mai multă ură decât în primii ani ai comunismului din România. Astfel, antieminescianismul a ajuns aproape o modă! Dar, oare, l-a întrecut cumva vreun poet român pe Mihai Eminescu, şi poporul, conservator şi mitizant din firea lui, nu a aflat încă? Să se fi înşelat, oare, atâţia străini cu minţi luminate, care au scris despre el, asupra geniului său?

Zice-se, de către unii critici, că poetul ar fi „databil”. Da, Mihai Eminescu este databil, dar nu în veacul al XIX-lea, ci în Evul Astral, când omul s-a conectat Cosmosului, prin zboruri spre Lună, prin sateliţi, prin aparate trimise dincolo de sistemul solar, prin observatoare ce iscodesc până dincolo de Calea Lactee. Care alt poet al lumii a mai înfăţişat geneza Universului, relativitatea timpului şi spaţiului, harul Cerului şi sfinţenia Pământului ca Mihai Eminescu în „Scrisoarea III”, „La steaua”, „Luceafărul”, „Sărmanul Dionis” şi în atâtea alte mărgăritare poetice? De fapt, Eminescu este prezent în lumea de astăzi mai intens decât mulţi care fac acum umbră pământului.

Acum, la comemorarea poetului nostru astral, să mai luăm o dată aminte la ceea ce scria G. Călinescu în impresionantul final al volumului „Viaţa lui Mihai Eminescu”:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.