Cum i-a învins Serghei Esenin pe bolşevici

Serghei Esenin este nu numai cel mai mare poet rus modern ci, poate, şi cel mai celebru poet al secolului XX din lume. Destinul lui vijelios se suprapune de multe ori chiar cu cel al nefericitului popor rus, care, de altfel, l-a ridicat pe cel mai înalt piedestal al literaturii sale naţionale.

Serghei Esenin s-a născut la 21 septembrie 1895, în satul Konstantinovo, astăzi Esenino, ţinutul Riazan, unde a petrecut mai mult de jumătate din cei treizeci de ani ai vieţii sale. Scriind poezii încă din fragedă copilărie, pe la 19 ani ajunge deja celebru. După ce, invitat de ţarină, i-a citit câteva poezii, aceasta l-a întrebat: „De ce sunt versurile dumneavoastră aşa de triste?”. „Aşa e şi Rusia, maiestate”, a răspuns poetul.

Prima poezie a lui Esenin a fost publicată în jurnalul moscovit Mirok „Micul Univers”, în 1914. S-a mutat la Petrograd, capitala Rusiei de-atunci, în 1915, unde a început să câştige faimă în saloanele literare. În prima sa culegere de poezii, Raduniţa, din 1916, a scris despre viaţa arhaică a satului şi despre cultura populară, despre „Rusia de lemn” a copilăriei sale şi credinţa sa panteistă în natură.

În acele poezii de început, Esenin vedea Rusia ţărănească, melancolică şi romantică, şi a adoptat rolul de profet-ţăran şi lider spiritual. Căpetenia bolşevică Leon Troţki spunea despre acest poet că „miroase a medievalism”. Pe de altă parte, marele scriitor Maxim Gorki, apropiat al lui Lenin, a fost adânc mişcat şi a plâns când Esenin i-a citit din poeziile sale.

S-ar părea că poetul a aderat la Revoluţia din Februarie 1917. În fond, era oricum solidar cu săracii, şi chiar el însuşi fusese supravegheat de teribila Ohrana „Siguranţa”, poliţia ţaristă, care îi întocmise şi o fişă, dându-i numele de Nabor. Revoluţia din Februarie este una dintre cheile enigmaticului şi superbului său poem, „Inonia”, unde prevestea o Rusie complet primenită. Că e vorba de februarie, a doua lună a anului, se înţelege din aceste versuri:

Spălaţi-vă mâinile şi părul

Într-al lunii de-a doua hârdău!

A doua revoluţie, cea bolşevică, nu i-a mai stârnit lui Esenin entuziasmul. Războiul civil, nici atât. A încercat să înţeleagă evenimentele, să fie în continuare alături de cei mulţi, a scris şi câteva poezii, neconvingătoare, închinate noii orânduiri. El rămânea ataşat sufleteşte de vechiul sat rusesc, care, după 1917, avea să treacă prin tragice transformări.

Mai multe poezii, printre care şi „O amintire”, scrisă în 1925, condamnă fără echivoc revoluţia bolşevicilor, fapt pentru care aceştia l-au trecut pe lista lor neagră. Cerezvîceainaia Komissia, pe scurt Ceka, a fost prima dintre multele organizaţii ale poliţiei secrete sovietice, creată prin decret, pe 20 decembrie 1917, de către Lenin, şi condusă de F. E. Dzerjinski. Denumirea ei întreagă era „Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluţiei, Speculei şi Abuzului de Putere”.

Membrul Cekăi era numit cekist. Cekiştii purtau haine de piele. În pofida numeroaselor schimbări de nume de-a lungul vremii, membrii poliţiei secrete sovietice au fost denumiţi în popor, în toată perioada comunistă, „cekisti”. În timpul războiului civil, Ceka şi-a format primele unităţi militare, îmbrăcate în negru, care acţionau ca trupe de şoc.

După încheierea războiului civil, Ceka şi-a schimbat denumirea în GPU – Administraţia Politică de Stat, pe 6 februarie 1922, fiind o secţie a NKVD-ului R. S. F. S. Ruse.

Proltekult-ul, abreviere de la Proletarskie Kulturno Prosvitelnie Organizaţii, a apărut ca organizaţie „culturală” de masă, la Petrograd, între 16 şi 19 octombrie 1917, creată de A. A. Bogdanov şi A. V. Lunacearski, ultimul fiind foarte apropiat de Lenin. Conform opiniilor acestei odioase organizaţii, proletarii trebuiau să dispreţuiască arta „elitistă”, iar artiştii trebuiau să exprime „instinctul creator popular”.

Diletanţii care au îmbrăţişat ideile Proletkult-ului au început să-i atace pe scriitorii consacraţi, cu predilecţie pe Serghei Esenin, acesta fiind numit „contrarevoluţionar”, „element oscilant” şi chiar „duşman”, atribute extrem de primejdioase la acea vreme, putând trimite lesne în faţa plutonului de execuţie. De altfel, unii apropiaţi ai poetului au şi fost executaţi! Mai periculos era faptul că unele critici erau făcute chiar în numele Partidului Comunist (Bolşevic) al Uniunii Sovietice.

În urma atacurilor, unii scriitori vizaţi au adresat o scrisoare deschisă Comitetului Central al P. C. (B.) al Uniunii Sovietice, unde încercau să se apere. Printre semnatarii scrisorii se numărau: Aleksei Tolstoi, Olga Forş, N. Tihonov, Vs. Ivanov, V. Kataev, Vera Inber şi, evident, cel mai atacat dintre ei, Serghei Esenin.

A rămas notat că, în 1923, la cafeneaua Domino, s-au dus să-l asculte pe Esenin şi proletkultiştii, ca să-l provoace. Nici nu era greu să-l înfurie pe irascibilul poet, care a venit ultimul în sală. Văzându-i prea bine îmbrăcaţi şi îmblăniţi, Esenin s-a urcat pe estradă şi a strigat: „Ce credeţi, că am venit să citesc versuri? Am venit să vă... (urma o crudă înjurătură!), speculanţilor!” S-a iscat scandal, s-a telefonat după Ceka, s-au făcut percheziţii. E limpede că Esenin era urmărit de Ceka, fiindcă un astfel de scandal intra în atribuţiile Miliţiei, nu ale serviciilor secrete...

Se zvonea încă de pe vremea acelor întâmplări că sfârşitul lui Esenin este aproape. E lesne de ghicit cine împrăştia aceste zvonuri, pregătind publicul. În ultimul an al vieţii, Esenin scria celebrul poem „Omul cel negru”, una dintre cheile tragicului său sfârşit, printre rarisimele creaţii a căror scriere este datată exact.

Conform precizării autorului, poemul a fost scris, sau încheiat, la 14 noiembrie 1925, cu o lună şi câteva zile înainte de „sinuciderea” poetului. În ruseşte, Ciornîi celovek nu înseamnă numai „Omul negru”, ci şi „Omul (îmbrăcat) în negru”, şi, ca să nu existe dubii, poetul îl aseamănă unui călugăr, al cărui veşmânt e întotdeauna negru:

Omul cel negru

O carte mârşavă îmi arată,

Şi fonfăind deasupra mea,

Ca un călugăr ce la mort a venit,

Citeşte viaţa mea deşănţată

Ca a unui beţivan ticăloşit.

Cum am văzut mai sus, uniforma cekiştilor era neagră! Desigur, „cartea mârşavă” era dosarul de la Ceka al poetului. Aşadar, „omul cel negru” este chiar cekistul venit să-i propună poetului sinuciderea: „Ca un călugăr ce la mort a venit”... Cu alte cuvinte, „Destul! Ori te sinucizi, ori îţi facem de petrecanie, şi vei rămâne în istorie ca un duşman al poporului, elitist, alb-gardist, cu un bunic kulak (chiabur – n.n.). Nimeni nu va şti că noi te-am omorât. Gata, a sosit momentul să dai socoteală!”

În faţa ameninţărilor omului (în) negru, poetul, slăbit şi zdruncinat sufleteşte şi trupeşte, va fi fost poate convins să se sinucidă. Varianta oficială a istoriografiei sovietice este că Serghei Esenin s-a sinucis, la 27 decembrie, în hotelul „Angleterre”, din Leningrad, astăzi Sankt Petersburg.

Cert este că, fiind cel mai popular poet rus, Ceka, oricâte alte crime a comis fără să se ascundă, nu putea să-l trimită în lagăr şi, cu atât mai puţin, să-l condamne oficial la moarte. Astfel, după cum dovedesc mai multe cercetări din ultima vreme, lui Esenin i s-a înscenat „sinuciderea”.

Şi, ca să se demonstreze că autorităţile nu au fost implicate în moartea lui, poetului i s-au organizat funeralii naţionale, trupul său neînsufleţit fiind adus cu un tren special la Moscova, unde a şi fost înmormântat. Apoi, foarte rar, i s-au publicat poeziile, dar, evident, nu cele anticomuniste, ci numai cele având ca subiect natura. Astfel, în opinia criticilor literari sovietici, acest scriitor de talie mondială apărea doar ca „poetul naturii ruseşti”!

În raportul prezentat în deschiderea celui de-al doilea congres al scriitorilor sovietici, din 1954, numele lui Serghei Esenin nu este pomenit nici de bine, nici de rău. Nu este amintit deloc, cum nu sunt pomenite nici numele altor mari scriitori cu care astăzi literatura rusă se mândreşte. Nici după destalinizarea din 1956 nu le-a fost Esenin la inimă istoricilor şi criticilor literari sovietici. În popor însă faima lui creştea neîncetat, poate nu doar graţie operei sale geniale, ci şi datorită chipului său frumos şi a vieţii lui tragice, cum s-a întâmplat la noi cu Mihai Eminescu.

După cum sugerează celebrul său poem „Inonia”, precum şi alte lucrări, poetul era iniţiat în ocultism şi magie, şi nu degeaba se vroia profet al neamului său. Magie fără poezie nu se poate. Nu e de glumă cu poeţii, mai ales când sunt şi geniali. Astfel, la exact 66 de ani de la moartea lui Serghei Esenin s-a ales praful de Uniunea Sovietică, în care nu fusese loc pentru el. Aşadar, numărul 6 şi multiplii săi şi-au dovedit încă o dată forţa divină.

Cu două zile înainte, la 25 decembrie 1991, Mihail Gorbaciov demisionase din funcţia de preşedinte al U.R.S.S., iar la 26 decembrie, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice se autodizolvase, ceea ce însemna că, oficial, Imperiul Răului, împotriva căruia luptase poetul, dispăruse.

Niciunul dintre scriitorii proletkultişti, care-l atacaseră, nu mai e citit astăzi, ba, dimpotrivă, numele lor sunt pomenite cu silă şi dispreţ. După încrâncenata luptă ideologică între bolşevici şi Serghei Esenin, purtată în absolutul istoriei, poetul, exponent al idealurilor preacurate, este astăzi cel învingător.