Consecinţele alegerilor din Turcia: Erdogan eşuează în instaurarea dictaturii

Deşi a obţinut cele mai multe voturi în alegerile parlamentare, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a ratat obiectivul lui Erdogan de a obţine majoritatea de două treimi (367 de voturi) necesară schimbării Constituţiei şi instaurării unui regim prezidenţial, în care preşedintele să aibă cea mai mare putere. Deriva dictatorială a fost împiedicată, iar elementul surpriză, formaţiunea pro-kurdă HDP, care a depăşit pragul de 10%, a devenit un important partid-balama care ar putea schimba peisajul politic din Turcia.

Pentru prima oară după mai bine de 12 ani, AKP este obligat să facă o coaliţie cu o altă formaţiune pentru a-şi asigura majoritatea necesară guvernării. Aceasta a fost o lovitură puternică pentru visele de mărire ale preşedintelui Erdogan care acţionează şi ca şef al executivului, depăşindu-şi atribuţiile constituţionale, şi care spera ca în urma acestor alegeri va putea să-şi întărească puterea prin schimbarea Constituţiei şi a regimului politic. Preşedintele şi partidul său sunt nevoiţi acum să împartă puterea cu cel puţin un alt actor politic.

Derivele autoritariste grave ale fostului premier din ultimii ani, cât şi retorica sa virulentă de incitare la ură în campanie, au fost clar taxate de o parte a electoratului turc, care a vrut să împiedice instaurarea unei dictaturi. Practic rezultatul alegerilor parlamentare poate fi citit ca un vot de neîncredere pentru Erdogan. Preşedintele şi partidul său trebuie să-şi caute acum un partener de guvernare, ceea ce nu este neapărat o misiune uşoară.

Într-o analiză pentru German Marshall Fund, profesorii turci Ilter Turan şi Ahmet Han arată care ar putea fi variantele de alianţe. Teoretic o combinaţie AKP – Partidul Republican al Poporului (CHP), kemaliştii secularişti, este cea mai greu de imaginat dat fiind adversitatea istorică şi poziţiile ireconciliabile. La fel este greu de crezut că Partidul Mişcării Naţionaliste (MHP) ar putea guverna alături de AKP şi de partidul pro-kurd HDP. Cea mai plauzibilă variantă pare ca naţionaliştii să fie partenerul AKP, dar şi în acest caz s-ar putea ajunge la conflicte cu preşedintele Erdogan, deoarece nici această formaţiune nu susţine un sistem prezidenţial şi a criticat vehement imixtiunile preşedintelui în activitatea guvernului.

Recep Tayyip Erdogan a acţionat şi în campania electorală ca liderul suprem al AKP, încălcând constituţia care cere ca preşedintele să fie neutru şi nepartizan. Acum el devine o problemă şi pentru propriul partid pentru că va continua să-şi aroge puteri pe care nu le are. Totul va depinde de premierul Ahmet Davutoglu, dacă va accepta să fie un simplu executant al ordinelor lui Erdogan care nu vrea să-şi supere şeful ca până acum, sau va încerca să se desprindă de preşedinte, întărindu-şi propria putere. Rămâne de văzut dacă primul ministru se va folosi de eşecul lui Erdogan de a obţine majoritatea necesară pentru impunerea unui regim prezidenţial în acest sens. Chiar dacă fostul ministru de Externe l-ar înfrunta pe acesta deschis, consecinţa ar putea fi izbucnirea unor lupte interne în AKP între susţinătorii celor doi lideri. Profesorii turci iau în calcul însă şi posibilitatea ca o ruptură a lui Davutoglu cu Erdogan să deschidă calea unei apropieri şi chiar a unei colaborări la guvernare între AKP şi CHP.

O altă variantă este o coaliţie cu partidul pro-kurd HDP care a trecut pragul de 10%, devenind un important partid balama. Formaţiunea a reuşit să capteze nu doar electoratul kurd, ci şi votanţi de stânga şi liberali cu o platformă axată pe anticorupţie, libertăţi şi drepturi individuale şi incluziunea tuturor grupurilor excluse. Prin alianţa cu Partidul Islamist AKP, HDP ar pierde însă o mare parte din aceşti votanţi liberali, dar ar putea obţine o mai mare autonomie pentru kurzi, în schimbul unor eventuale concesii privind introducerea unui sistem prezidenţial. Obiectivul principal enunţat de formaţiunea pro-kurdă de extindere a libertăţilor individuale şi a spaţiului democratic pare însă incompatibil cu stilul autoritarist al lui Erdogan şi cu agenda AKP, ceea ce face o astfel de alianţă mai degrabă improbabilă.

Alegerile parlamentare din Turcia au arătat că nicio majoritate nu durează pentru totdeauna şi au pus la timp o piedică serioasă în calea transformării definitive a ţării într-o dictatură, condusă de un preşedinte atotputernic.

În orice caz, indiferent de formula de guvernare care va rezulta în urma acestui scrutin, este de aşteptat ca Erdogan să continue să acţioneze dincolo de competenţele sale. El ar putea să respingă nominalizarea unor miniştri şi să facă un guvern care să-i convină, dar imixtiunile sale vor îngreuna şi mai mult formarea unui coaliţii de guvernare.

Totuşi alegerile din Turcia, spre marea insatisfacţie a lui Erdogan, au arătat că nicio majoritate nu durează pentru totdeauna şi au pus la timp o piedică serioasă în calea transformării definitive a ţării într-o dictatură, condusă de un preşedinte atotputernic. Rămâne de văzut dacă Erdogan va înţelege şi el mesajul că stilul său de guvernare a fost taxat sau va continua să ignore realitatea, sub pretextul legitimităţii sale izvorâte din majoritatea de 52% care l-a votat.

Citiţi şi: Expert turc: ”Erdogan a pierdut contactul cu realitatea”

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, dând un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.