Belgia - Ruinele castelului Montaigle
Aşezându-se cu mândrie pe un pinten stâncos, în inima sălbăticiei, ruinele castelului Montaigle par să vină direct dintr-o legendă medievală. Acestea ocupă vârful unui masiv calcaros, întinzându-se de la est la vest, la o cotă medie de 160 de metri, la confluenţa râurilor MolignAee şi Flavion, ale căror ape se varsă în fluviul Meuse, în aval de satul AnhAee.
Întreaga vale nu este lipsită nici de grandoare şi nici de frumuseţe, dar caracterul său impresionant a contat, fără îndoială, mai puţin în ochii oamenilor din trecut, care îi apreciau mai mult posibilităţile naturale de apărare.
Uneltele din silex găsite în fisurile de pe flancul sudic al pintenului sugerează că zona a fost ocupată încă din vremuri preistorice, cum este cazul sitului cunoscut sub numele de Rocile Montaigle, loc în care arheologii efectuează săpături mai bine de un secol. În 1867, geologul Ed. Dupont a fost însărcinat de guvernul belgian cu studiul stratigrafiei grotelor. Acesta a denumit grotele în funcţie de arborii crescuţi în preajmă: grota de soc, grota de stejar sau grota de arţar, cu excepţia celei locuite de un pustnic, fiind denumită după numele "proprietarului" său, grota Philippe. Fiecare dintre acestea a dezvăluit urme de locuire preistorice, inclusiv musteriene (aprox. 50.000 de ani) şi din mezolitic (între 8.000 şi 5000 ani). Un aspect important la Montaigle este faptul că civilizaţia umană de Cro-Magnon a fost recunoscută şi descrisă de Ed. Dupont cu mult timp înainte de nomenclatura franceză. Situl Montaigle şi cercetarea belgiană au contribuit de timpuriu la consolidarea patrimoniului acestei ţări precum şi la edificarea istoriei civilizaţiei europene.
Cercetările arheologice realizate în 1992 pe platourile Montaigle au scos la lumină cantităţi de ceramică din epoca Fierului (circa 450 î.Hr.), dar şi urme de la sfârşitul epocii române, atunci când regiunea din nordul vechii Galii traversa o perioadă de mare nesiguranţă. Pe la mijlocul secolului al III-lea Imperiul Roman trecea printr-o criză profundă care i-a zdruncinat structurile politice, economice şi sociale. Regiunile Belgiei actuale sunt din ce în ce mai mult râvnite de germani. Confruntându-se cu această ameninţare de destabilizare, administraţia romană organizează o defensivă în teritoriu. Către anul 260 armata romană ia poziţii de garnizoană de-a lungul bazinului Meuse. Aceste posturi, stabilite pe drumurile principale, ţin uneori şi loc de refugiu pentru civili.
De la începutul secolului al IV-lea, un zid de 2 m lăţime defineşte un spaţiu de 3.400 m2, locuit în principal de voluntari germani, aceştia ocupând fortăreaţa cu femei şi copii. Ei locuiesc în barăci din lemn, după obiceiul locului de unde veneau. Unii dintre ei se ocupau cu fabricarea cataramelor de curea, mânerelor de sabie, sule şi alte accesorii găsite în urma săpăturilor arheologice. Această ocupaţie militară pare să se oprească după anul 450 şi situl este apoi abandonat timp de patru secole. În jurul anului 900 a fost construit un castel pe partea de sus a stâncii.
Există doar câteva urme din această construcţie, inclusiv un perete din epoca galo-romană. În 1298, Guy de Dampierre, contele de Flandra şi marchiz de Namur, a răscumpărat terenul lui Faing pentru a-l ceda fiului său mai mic, Guy de Flandra, numit şi Guy din Namur. Acesta din urmă a construit un castel, ale cărui urme mai pot fi găsite încă în ruinele actuale. Noua construcţie este în principal concepută ca un loc de reşedinţă, rolul militar fiind secundar. Domeniul se compune din trei părţi distincte: la poalele castelului, pe câmpie: hambare, grajduri şi pajişti; în partea de sus: clădirea principală apărată de un turn, iar la nivel intermediar: curtea.
Transformările care sunt efectuate în prima jumătate a secolului al XV-lea au schimbat radical fizionomia castelului. Caracterul rezidenţial în acest moment este net în detrimentul aspectului defensiv. Condus de mai multe dinastii, trecând prin perioade de pace şi război, Montaigle rămâne centrul domeniului cu acelaşi nume.
Amplificată de englezi, în epoca romantică, moda turismului aduce mulţi turişti şi poeţi în valea Montaigle. Caracterul dezolant şi singuratic al ruinelor li se potriveşte sufletelor voiajorilor melancolici. Sunt numeroşi pictori, scriitori sau artişti care conturează imaginea din Montaigle în creaţiile lor; oamenii de litere nu uită să descrie farmecul locurilor neumblate în paginile lor de memorialistică, în timp ce pionieri ai artei fotografice îşi instalează echipamentele în pajiştile din jur.
Creşterea numărului de vizitatori, legată de democratizarea petrecerii timpului liber, duce spre sfârşitul secolului la schimbarea în reprezentare a descrierii ruinelor. Cărţile poştale şi ghidurile turistice întruchipează tablourile, litografiile şi pagini de antologie ale perioadei precedente, fără a reduce caracterul romantic pe cale de dispariţie. După 1993 Montaigle face parte din patrimoniul Valoniei.
