Şapte planete se aliniază pe cer luna viitoare. Care ar fi impactul real asupra sistemului nostru solar

Observatorii de stele vor avea parte de o aliniere rară a şapte planete pe 28 februarie, când Mercur se va alătura altor şase planete care sunt deja vizibile pe cerul nopţii, informează BBC. Iată de ce este important pentru oamenii de ştiinţă.

Priviţi cerul într-o noapte senină în lunile ianuarie şi februarie şi s-ar putea să fiţi surprinşi. Şase planete - Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun - sunt vizibile în prezent pe cerul nopţii. Pe parcursul unei singure nopţi, la sfârşitul lunii februarie, li se va alătura Mercur, o rară aliniere de şapte planete vizibilă pe cer.

Dar astfel de evenimente nu sunt doar un spectacol pentru privitorii de stele - ele pot avea, de asemenea, un impact real asupra sistemului nostru solar şi oferă posibilitatea de a obţine noi informaţii despre locul nostru în cadrul acestuia.

Cele opt planete majore ale sistemului nostru solar orbitează în jurul Soarelui în acelaşi plan plat, toate având viteze diferite. Mercur, cea mai apropiată planetă de Soare, completează o orbită - un an pentru planetă - în 88 de zile. Anul Pământului, desigur, este de 365 de zile, în timp ce Neptun are nevoie de 60.190 de zile, sau aproximativ 165 de ani tereştri, pentru a efectua o singură revoluţie în jurul stelei noastre.

Vitezele diferite ale planetelor înseamnă că, ocazional, mai multe dintre ele pot fi aliniate aproximativ pe aceeaşi parte a Soarelui. De pe Pământ, dacă orbitele se aliniază corect, putem vedea mai multe planete în acelaşi timp pe cerul nostru nocturn. În cazuri rare, toate planetele se vor alinia astfel încât să apară împreună pe cerul nostru nocturn de-a lungul eclipticii, calea trasată de Soare.

Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn sunt suficient de strălucitoare pentru a fi vizibile cu ochiul liber, în timp ce Uranus şi Neptun necesită un binoclu sau un telescop pentru a fi observate.

În ianuarie şi februarie, putem fi martorii acestui eveniment. Planetele nu sunt aliniate exact, astfel încât ele vor apărea într-un arc pe cer datorită planului lor orbital în sistemul solar. În timpul nopţilor senine din ianuarie şi februarie, toate planetele, cu excepţia lui Mercur, vor fi vizibile - un eveniment numit uneori paradă planetară. Pe 28 februarie, însă - dacă vremea permite - toate cele şapte planete vor fi vizibile, un spectacol extraordinar pentru observatorii de la sol.

„Există ceva special în a privi planetele cu proprii ochi. Da, puteţi merge pe Google şi obţine o imagine mai spectaculoasă a tuturor acestor planete. Dar atunci când te uiţi la aceste obiecte, este vorba de fotoni care au călătorit milioane sau miliarde de kilometri prin spaţiu pentru a ajunge pe retina ta", spune Jenifer Millard, comunicator ştiinţific şi astronom la Fifth Star Labs din Marea Britanie.

Deşi fascinante de observat, au astfel de alinieri vreun impact aici, pe Pământ? Sau ar putea avea o utilitate pentru a ne spori înţelegerea sistemului nostru solar şi nu numai?

De fapt, spune Millard, „este doar o întâmplare că ele se află în această poziţie a orbitelor lor”. Şi deşi au existat sugestii din partea unor oameni de ştiinţă că alinierile planetare ar putea provoca impacturi pe Pământ, baza ştiinţifică pentru majoritatea acestor afirmaţii este slabă sau inexistentă.

Cu toate acestea, în 2019, cercetătorii au sugerat că alinierile planetare ar putea avea un impact asupra activităţii solare. Una dintre principalele întrebări nerezolvate cu privire la Soare este ce determină ciclul său de 11 ani dintre perioadele de activitate maximă, cunoscute sub numele de maxim solar (în care ne aflăm în prezent), şi perioadele de cea mai slabă activitate, minim solar. Frank Stefani, fizician la Helmholtz-Zentrum, centrul de cercetare din Dresda-Rossendorf, Germania, a sugerat că forţele de maree combinate ale lui Venus, Pământ şi Jupiter ar putea fi răspunsul.

În timp ce forţa de maree a fiecărei planete asupra Soarelui este extrem de mică, Stefani spune că atunci când două sau mai multe planete se aliniază cu Soarele - cunoscută sub numele de syzygy - acestea s-ar putea combina pentru a provoca mici rotaţii în interiorul stelei, numite unde Rossby, care pot determina evenimente meteorologice.

„Pe Pământ, undele Rossby provoacă ciclonii şi anticiclonii. Avem aceleaşi unde Rossby în Soare”, spune Stefani.

Calculele lui Stefani au arătat că alinierile lui Venus, Pământ şi Jupiter ar determina o periodicitate a activităţii solare de 11,07 ani, ceea ce corespunde aproape exact cu durata ciclurilor solare pe care le vedem.

Nu toată lumea este atât de sigură de idee, unii observând că activitatea solară poate fi deja explicată doar prin procesele din interiorul Soarelui.

„Dovezile observaţionale sugerează că planetele cauzează în mod direct ciclul solar, pur şi simplu nu se întâmplă. Nu există nicio dovadă a vreunei sincronizări”, spune Robert Cameron, cercetător solar la Institutul Max Planck pentru cercetarea sistemului solar din Germania, care a publicat o lucrare pe această temă în 2022.

Există însă şi alte ciudăţenii, mult mai puţin controversate, ale alinierilor planetare care au cu siguranţă un impact asupra noastră: utilitatea lor pentru observaţiile ştiinţifice, în special în ceea ce priveşte explorarea sistemului solar.

Folosirea atracţiei gravitaţionale a unei planete bine plasate, cum ar fi Jupiter, pentru a arunca o navă spaţială spre exterior poate reduce dramatic timpul de călătorie.

Atingerea planetelor exterioare cu o navă spaţială este dificilă deoarece aceste lumi sunt foarte îndepărtate, la miliarde de kilometri, şi ar fi nevoie de zeci de ani pentru a ajunge la ele. Cu toate acestea, utilizarea atracţiei gravitaţionale a unei planete bine plasate, cum ar fi Jupiter, pentru a arunca o navă spaţială spre exterior poate reduce dramatic timpul de călătorie, lucru pe care nicio navă spaţială nu l-a făcut mai bine decât vehiculele Voyager ale Nasa.

În 1966, un om de ştiinţă de la Nasa, Gary Flandro, a calculat că, în 1977, va exista o aliniere a celor patru planete cele mai îndepărtate - Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun - care ar permite vizitarea tuturor celor patru într-un interval de doar 12 ani, faţă de 30 de ani dacă acestea nu ar fi aliniate. Această aliniere fortuită, care are loc doar o dată la 175 de ani, a condus la lansarea de către Nasa, în 1977, a navelor spaţiale gemene Voyager 1 şi Voyager 2 într-un „Grand Tour” al sistemului solar exterior.

Voyager 1 a trecut pe lângă Jupiter în 1979 şi Saturn în 1980, evitând Uranus şi Neptun deoarece oamenii de ştiinţă doreau să treacă pe lângă Titan, luna fascinantă a lui Saturn, şi nu puteau face acest lucru fără a strica efectul de praştie.

Dar Voyager 2 a folosit alinierea pentru a vizita toate cele patru planete, devenind singura navă spaţială din istorie care a vizitat Uranus şi Neptun, în 1986 şi respectiv 1989.

„A ieşit fantastic. Dacă Voyager 2 ar fi plecat în 1980, i-ar fi trebuit până în 2010 pentru a ajunge la Neptun. Nu cred că ar fi obţinut sprijin. Cine ar finanţa aşa ceva?”, spune Fran Bagenal, astrofizician la Universitatea Colorado, Boulder din SUA şi membru al echipei ştiinţifice Voyager.

Alinierile planetelor nu sunt utile doar în cadrul sistemului nostru solar. Astronomii folosesc alinierile pentru a cerceta multe aspecte diferite ale Universului, mai ales în descoperirea şi studierea exoplanetelor, lumi care orbitează în jurul altor stele decât Soarele.

Metoda dominantă de descoperire a acestor lumi este cunoscută sub numele de metoda tranzitului: atunci când o exoplanetă trece prin faţa unei stele din punctul nostru de vedere, aceasta întunecă lumina stelei, permiţând discernerea dimensiunii şi a orbitei sale.

Datorită acestei metode, am descoperit numeroase planete care orbitează în jurul anumitor stele. Trappist-1, o stea pitică roşie situată la 40 de ani lumină de Pământ, are şapte planete de mărimea Pământului care tranzitează steaua din punctul nostru de vedere. Planetele din acest sistem sunt de fapt în rezonanţă unele cu altele - ceea ce înseamnă că planeta cea mai îndepărtată completează două orbite pentru fiecare trei orbite ale planetei următoare spre interior, apoi patru, şase şi aşa mai departe. Aceasta înseamnă că există perioade în care mai multe planete din sistem se aliniază în linie dreaptă, ceea ce nu se întâmplă în sistemul nostru solar.

Folosind tranzitele, putem studia existenţa atmosferelor pe astfel de planete. „Dacă o planetă cu atmosferă trece prin faţa unei stele, această aliniere înseamnă că lumina stelei trece prin planetă, iar moleculele şi atomii din atmosfera planetei absorb lumina la anumite lungimi de undă”, spune Jessie Christiansen, astronom la Nasa Exoplanet Science Institute din cadrul California Institute of Technology.

Acest lucru permite identificarea diferitelor gaze, cum ar fi dioxidul de carbon şi oxigenul.

„Marea majoritate a analizei compoziţiei noastre atmosferice se datorează alinierilor”, spune Jessie Christiansen.

Alinieri mult mai mari ne pot permite să sondăm Universul îndepărtat, şi anume alinierile galaxiilor. Observarea galaxiilor în universul foarte timpuriu este dificilă, deoarece acestea sunt foarte slabe şi foarte îndepărtate. Cu toate acestea, dacă o galaxie mare sau un grup de galaxii trece între linia noastră vizuală şi o galaxie timpurie mult mai îndepărtată, atracţia sa gravitaţională mare poate mări lumina obiectului mai îndepărtat, permiţându-ne să îl observăm şi să îl studiem, un proces numit lentilă gravitaţională.

„Acestea sunt alinieri uriaşe la scara universului”, spune Christiansen.

Ele sunt folosite de telescoape precum James Webb Space Telescope pentru a observa stele şi galaxii îndepărtate, cum ar fi Earendel, cea mai îndepărtată stea cunoscută de Pământ. Lumina observată de telescop de la această stea provine din primele miliarde de ani din istoria de 13,7 miliarde de ani a Universului şi a fost vizibilă doar datorită lentilei gravitaţionale.

Apoi, există şi alte utilizări inedite ale alinierilor, cum ar fi sondarea existenţei vieţii extraterestre, în sisteme solare în care exoplanetele trec una prin faţa celeilalte din punctul nostru de vedere.

În 2024, studentul absolvent Nick Tusay de la Universitatea de Stat Pennsylvania din SUA a folosit aceste alinieri pentru a căuta orice comunicaţii de propagare trimise între lumile sistemului Trappist-1, cum ar fi modul în care pe Pământ trimitem semnale către planete precum Marte din sistemul nostru solar pentru a vorbi cu rovere şi nave spaţiale.

„Orice moment în care două planete sunt aliniate ar putea fi interesant”, spune Tusay.

Cu această ocazie, căutările nu au dat rezultate. Dar o civilizaţie extraterestră care priveşte spre propriul nostru sistem solar ar putea folosi alinieri similare în acelaşi scop. În timp ce parada planetară din această lună depinde de punctul tău de vedere - oricare două planete din sistemul nostru pot fi aliniate dacă eşti poziţionat în unghiul potrivit - nu este imposibil să ne imaginăm pe altcineva de la celălalt capăt, care priveşte.

„Poate că o altă civilizaţie extraterestră ar putea vedea în asta o oportunitate de a-şi efectua propriile investigaţii”, spune Tusay.