Vizita lui Tusk în România şi şantajul lui Cameron

Dintr-o poveste de tip ”Mult zgomot pentru nimic”, Brexitul, adică ieşirea Marii Britanii din UE, s-a transformat recent într-o ameninţare reală de disoluţie a Uniunii. Se pune deja întrebarea hamletiană în UE - A fi sau nu a fi? Sau to Brexit or not to Brexit?

Premierul David Cameron a câştigat ultimele alegeri parlamentare cu promisiunea că va lăsa cetăţenii să decidă nu mai târziu de 2017 dacă mai vor sau nu ca ţara să rămână în Uniune. După ce s-a văzut cu sacii în căruţă, acum el este nevoit să-şi îndeplinească promisiunea, mai ales pe fondul presiunilor puternice ale forţelor eurosceptice şi anti-europene, dar şi din propriul partid.

Odată deschisă cutia Pandorei, premierul britanic n-a mai putut da înapoi şi a început un turneu diplomatic prin ţările europene pentru planul său de reformă al UE, cu care vrea să-şi convingă compatrioţii să nu scoată ţara din Uniune. Este o misiune foarte dificilă – trebuie convinşi toţi liderii statelor europene să accepte un statut special al Marii Britanii şi o reformă a UE în sensul slăbirii acesteia, pentru ca la rândul lor britanicii să fie câştigaţi pentru a vota împotriva Brexitului.

Ce vrea Londra

Marea Britanie, care se bucură şi în prezent de numeroase opt-out-uri, exceptări de la regulile europene care nu i-au convenit, cere în primul rând ca deciziile luate în şi pentru zona euro să nu fie obligatorii şi pentru statele care nu sunt membre ale eurozonei, dar simultan ca orice măsură care afectează toate statele să fie luată de acestea în comun. Cu alte cuvinte, Marea Britanie nu vrea să fie în eurozonă şi să se supună regulilor acesteia, dar vrea să poată influenţa deciziile luate de uniunea monetară care ar putea avea impact asupra economiei britanice.

Miza principală a britanicilor este să obţină o exceptare privind reglementarea financiară şi să protejeze City-ul londonez ca principal centru financiar. Aici este paradoxul – dacă în privinţa eurozonei guvernul britanic simte pericolul că va pierde din influenţă fiind în afară, în materie de reglementare vrea să acţioneze autonom şi se teme să nu fie îngrădit.

Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, a propus ca statele care nu sunt membre ale zonei euro să poată face apel la deciziile luate de Miniştrii de finanţe în Consiliul European, dacă simt că acestea sunt împotriva intereselor lor, arată Politico.eu. Această idee este menită să împace Germania şi Franţa care au declarat că se opun unui veto britanic asupra deciziilor luate în zona euro.

Chestiunea reglementării autonome, adică permiterea guvernului britanic de a stabili reguli diferite de restul statelor UE pentru industria sa financiară, este o pastilă şi mai greu de înghiţit de către aceste două state pentru că ea pune sub semnul întrebării piaţa comună.

Scrâşnind din dinţi, reprezentanţii Franţei şi Germaniei au făcut concesia privind deciziile în eurozonă. Ei pot spune în plan intern că nu este vorba despre un drept de veto dat Marii Britanii asupra deciziilor din zona euro, ci despre un mecanism de soluţionare a disputelor prin negocieri politice la nivelul Consiliului European, format din şefii de stat şi de guvern. Cancelarul german Angela Merkel de exemplu le-a spus deputaţilor CDU că ”nu se poate ca sectorul financiar britanic să fie mai puţin reglementat decât eurozona şi că nu va permite ca Londra să împiedice o aprofundare a integrării în eurozonă”, potrivit Reuters.

Bătălia de imagine

Bătălia pentru evitarea Brexitului este în primul rând una de imagine. Miza europenilor este ca premierul David Cameron să iasă cu bine de la summitul de joi, adică să se poată prezenta în faţa britanicilor cu un acord mulţumitor cu concesii privind problemele eurozonei şi cele ale limitării protecţiei sociale pentru muncitorii din UE care vin în Marea Britanie. Liderul britanic trebuie să dea impresia că a obţinut o victorie şi a impus condiţiile sale europenilor. Pe de altă parte, reprezentanţii fiecărui stat membru trebuie să arate pentru consumul intern că au obţinut şi ei ceva din această negociere pentru ca în final toată lumea să mimeze că este mulţumită.

Ce vor esticii

Scriam mai demult despre cum premierul ungar Viktor Orban vrea să reformeze Europa în sensul unei construcţii creştine şi naţional-conservatoare de naţiuni în locul unei Uniuni liberale de state. În acest demers, liderul maghiar speră să se poată baza şi pe sprijinul premierului David Cameron, care şi el urmăreşte schimbarea tratatelor în sensul slăbirii puterilor UE şi al revenirii la o Europă a naţiunilor, în care statele îşi recapătă din puterile cedate. Premierul britanic a făcut deja un tur de lobby prin Europa de Est pentru ideile sale de ”reformare” a Uniunii şi a primit asigurări de ajutor din partea Ungariei.

Prin urmare, fiecare ţară a încercat să profite de această criză provocată de Cameron pentru a-şi avansa propriile interese. Orban rezonează foarte bine cu cerinţele acestuia legate de mai multă suveranitate pentru statele naţionale şi mai puţine puteri pentru UE – prin întărirea rolului parlamentelor naţionale, opoziţia la adâncirea integrării europene şi implementarea deplină a principiului subsidiarităţii în UE, dar nu putea să spună deschis că susţine amânarea accesului la ajutoare sociale pentru cetăţenii europeni care vin în Marea Britanie la patru ani de contribuţie sau sistarea alocaţiilor pentru copiii muncitorilor europeni din Marea Britanie, dacă aceştia trăiesc în altă ţară.

Bătălia pentru evitarea Brexitului este în primul rând una de imagine. Miza europenilor este ca premierul David Cameron să iasă cu bine de la summitul de joi, adică să se poată prezenta în faţa britanicilor cu un acord mulţumitor cu concesii privind problemele eurozonei şi cele ale limitării protecţiei sociale pentru muncitorii din UE care vin în Marea Britanie. Liderul britanic trebuie să dea impresia că a obţinut o victorie şi a impus condiţiile sale europenilor.

Cu sute de mii de cetăţeni din est care lucrează în Marea Britanie, guvernele din Polonia, Ungaria şi Slovacia trebuie să aibă grijă ce mesaj transmit, mai ales că teme precum criza refugiaţilor, şi mai puţin Brexitul, pot fi folosite foarte bine ca muniţie internă. Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria au declarat împreună că limitarea dreptului la beneficii sociale pentru cetăţenii europeni rămâne cea mai problematică cerere a lui Cameron şi că aceasta trebuie să fie doar temporară şi să nu depăşească în niciun caz patru ani.

Nu este de aşteptat însă ca statele din grupul de la Vişegrad să respingă planul Tusk de evitare a Brexitului pentru că fiecare ţară a obţinut ce a vrut. Polonia a primit 1.000 de militari britanici consideraţi parte a unei garanţii de securitate împotriva unei eventuale agresiuni ruseşti. Iar Orban speră ca noua sa alianţă anti-liberală să slăbească UE şi să obţină o Europă a naţiunilor, cu sprijinul lui Cameron.

Ce a obţinut România

Cât despre România, ţara noastră şi-a schimbat radical poziţia. De la vizita lui Cameron din decembrie, când preşedintele Iohannis s-a arătat inflexibil privind libertatea de circulaţie şi dreptul românilor de a munci şi de a beneficia de aceleaşi drepturi şi beneficii sociale ca şi autohtonii, şi până la întâlnirea cu Donald Tusk de acum, Bucureştiul a schimbat placa.

România a acceptat mecanismul de salvgardare, aşa numita "frână de urgenţă”, prin care se va permite Londrei anularea pentru o perioadă de 4 ani a ajutoarelor sociale pentru muncitorii migranţi din alte ţări europene. Preţedintele Iohannis a subliniat că pentru România este important, în primul rând, ca mecanismul de salvgardare să fie nediscriminatoriu, să aibă un caracter excepţional şi cât mai limitat în timp.

Cu alte cuvinte, şi el a vândut acasă acordul pentru evitarea Brexitului ca pe un lucru necesar şi inevitabil, eludând discriminarea muncitorilor, care pe bună dreptate, în baza libertăţii de circulaţie, au dreptul la tratament egal cu autohtonii. Preşedintele Iohannis ne-a asigurat că autorităţile române vor veghea ca această discriminare să nu se repete şi în cazul altor state membre, dar nu se poate garanta că acestea nu vor face la fel ca Marea Britanie.

România n-a fost Gică Contra în problema Brexitului, dar nici nu pare să fi negociat avantaje importante, ca Polonia sau Ungaria, din concesia făcută lui Cameron. A cerut România garanţii de securitate suplimentare ca Varşovia sau o rediscutare a dosarului Schengen? Sincer nu cred, iar Londra nu este cheia în acest din urmă subiect. Mai degrabă România pare să fi negociat ridicarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV), dacă luăm în calcul declaraţiile premierului Cioloş după întâlnirea cu preşedintele PE, Martin Schulz, şi cu preşedintele CE, Jean Claude Juncker, la Bruxelles, potrivit cărora ”în privinţa ridicării MCV pentru România lucrurile merg în direcţia bună". Juncker a spus şi el că până la sfârşitul mandatului Comisiei, MCV-ul pentru ţara noastră ar putea fi ridicat, dar a subliniat că asta va depinde de voinţa tuturor statelor membre.

Cazul Kurz revine

Revenind la planul lui Tusk, acesta mai propunea ca un stat membru, Marea Britanie, să plătească alocaţii pentru copiii ne-rezidenti ai muncitorilor din UE la nivelul celor din statele de origine. Ideea este profund discriminatorie şi incorectă pentru că ea deschide calea unei diferenţieri primejdioase între cetăţenii europeni şi încalcă libertăţile fundamentale pe care s-a construit UE, printre care dreptul persoanelor din orice stat membru de a lucra într-o altă ţară din UE, fiind tratate la fel ca şi cetăţenii acesteia. Anul trecut ministrul de Externe austriac Sebastian Kurz se arăta nemulţumit de faptul că statul austriac plăteşte o alocaţie de 160 de euro pentru copilul unui român care lucrează în Austria, deşi în România această indemnizaţie este mult mai mică. El propunea tăierea acestora. Prin urmare, lucrătorii din noua Europa sunt consideraţi cetăţeni de mâna a doua, care pot fi discriminaţi, chiar dacă plătesc taxe şi contribuie la bugetul acelor ţări ca şi cetăţenii autohtoni, ceea ce este o mare nedreptate.

România s-a mulţumit cu faptul că măsura limitării beneficiilor sociale nu se va aplica retroactiv românilor care sunt deja la muncă în UK, iar premierul Cioloş a cerut ca aceasta să fie o excepţie aplicabilă doar în cazul Marii Britanii, dar discriminarea tot discriminare rămâne.

UE îşi încalcă principiile de bază precum libertatea de circulaţie şi nediscriminarea, pentru a-i da cu orice preţ o victorie premierului Cameron pe plan intern. Ce valoare mai are însă evitarea Brexitului dacă ajungi la o Europă amputată?