Viitorul NATO, pe agenda summitului de la Chicago

În centrul discuţiilor summitului de la Chicago, la care vor participa 60 de şefi de stat, se va afla viitorul misiunii NATO din Afganistan. Însă membrii NATO se vor confrunta, de asemenea, cu o problemă mai mare, şi anume dacă organizaţia îşi poate păstra relevanţa, se arată într-un blog CNN.

Provocările din prezent sunt mult mai diferite şi complicate decât cele cu care s-au confruntat fondatorii Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord acum 60 de ani. Pe atunci, premisa era simplă: un atac în Europa sau America de Nord asupra oricărui membru este un atac împotriva tuturor. Uniunea Sovietică era inamicul comun, lucru care crea un sentiment de finalitate împărtăşit de toţi membrii NATO.

Astăzi, câmpul de luptă al NATO pare să nu aibă graniţe, cu ameninţări care variază de la terorism şi proliferare nucleară, la atacuri cibernetice, piraterie şi întreruperea aprovizionării cu energie. De la colapsul Uniunii Sovietice, alianţa a operat, în cea mai mare parte, în afara vecinătăţii Europei.

Misiunile din Afganistan şi Libia au reflectat o transformare dintr-o organizaţie europeană de apărare într-una de securitate mondială care adresează ameninţările înainte ca acestea să ajungă la graniţele NATO. Organizaţia Nord-Atlantică a desfăşurat, de asemenea, operaţiuni în Marea Mediterană, a sprijinit misiunile Uniunii Africane de păstrare a păcii, a condus operaţiuni anti-piraterie în apropierea Cornului Africii şi a oferit ajutor umanitar în Pakistan.

Acest nou angajament mondial nu a fost mereu popular printre cetăţenii statelor membre, mulţi dintre aceştia considerând misiunile din Afganistan şi Libia a fi războaie în care NATO s-a implicat din propria alegere şi nu neapărat din necesitate, războaie care au costat victime şi sume imense de bani şi au pus presiune asupra bugetelor naţionale în timpul unei crize financiare mondiale.

Implicarea NATO în Afganistan, lungă de un deceniu, a produs ceea ce unii au descris drept o oboseală colectivă printre aliaţii europeni şi a pus sub semnul întrebării implicarea NATO în conflictele din afara vecinătăţii Europei.

Această oboseală colectivă a Europei a dus la preluarea celei mai mari părţi din povară de către SUA, fapt considerat unul dintre cele mai mari deficienţe ale NATO. Statele Unite acoperă în prezent 75% din bugetul pentru apărare al organizaţiei, în timp ce majoritatea aliaţilor nu alocă pentru apărare nici măcar procentul limită stabilit de NATO de 2% din PIB. Reducerile masive din bugetele europene pentru apărare nu au făcut decât să crească dependenţa faţă de Statele Unite.

Fostul secretar de stat american al apărării Robert Gates a declarat, atunci când şi-a părăsit funcţia, că această partajare inegală a poverii ar putea eroda alianţa. Deplângând lipsa de voinţă politică a Europei şi tăierea bugetelor sale pentru apărare, Gates a afirmat că Congresul s-a săturat să suporte cea mai mare parte din cheltuieli şi a avertizat asupra unui 'viitor întunecat, chiar sumbru' pentru alianţa transatlantică dacă Europa nu îşi sporeşte contribuţia.

În Afganistan, mai mulţi membri NATO nu le-au permis trupelor lor să lupte, punând accent în schimb pe eforturile de dezvoltare în zonele mai liniştite ale ţării, iar în operaţiunea recentă din Libia au luat parte numai opt membri ai alianţei. Decizia SUA de a 'conduce din spate' în Libia i-a forţat pe ceilalţi membri să îşi utilizeze mijloacele militare, însă au fost necesare în continuare aeronavele şi serviciile de supraveghere americane pentru a susţine unele dintre misiuni, expunând deficienţele capacităţilor de apărare ale Europei şi dependenţa de sprijinul militar american.

Anders Fogh Rasmussen, secretarul general al NATO, a lansat membrilor provocarea de a se angaja în 'apărare inteligentă', adică punerea la comun şi împărţirea echitabilă a echipamentelor şi a capacităţilor militare cheie. În timp ce SUA pare gata să accepte această provocare, angajamentul membrilor europeni ai alianţei, confruntaţi cu criza zonei euro, rămâne neclar.

Deşi NATO a fost fondat pe baza unui angajament de a uni o Europă întreagă şi liberă, planurile pentru extindere nu au constituit o prioritate. În vremuri de austeritate, alianţa a încercat să se remodeleze prin consolidarea parteneriatului cu alte state. NATO este în prezent angajat în parteneriate cu peste 50 de ţări în diverse configuraţii regionale.

Eforturile de a lucra mai îndeaproape cu Rusia au eşuat însă. NATO şi Kremlinul au convenit să caute o cale de a coopera în domeniul apărării antirachetă, însă nu au ajuns la o înţelegere. Moscova doreşte un tratat care să stipuleze că sistemul de apărare antirachetă nu va fi utilizat pentru a contracara potenţialul său balistic, iar Washingtonul susţine că sistemul nu este menit împotriva Rusiei, însă nu poate fi de acord cu vreo limită formală asupra acestuia.

Reputaţia NATO pentru următorii ani va depinde de stabilitatea viitoare a Afganistanului. Alianţa s-a angajat să îşi retragă forţele combatante din această ţară până în 2014. Înainte de acest termen, trebuie să instruiască forţele de securitate afgane în vederea menţinerii stabilităţii în Afganistan. Însă angajamentul alianţei în ţară nu se va termina la sfârşitul lui 2014, NATO promiţând sprijin internaţional şi după plecarea trupelor sale.

Cu toate acestea, după ce misiunea din Afganistan se va sfârşi, NATO va rămâne fără o operaţiune majoră pentru prima dată în ultimii 20 de ani. Unii sunt de părere că alianţa ar trebui să se întoarcă la misiunea sa de bază, aceea de a proteja securitatea tuturor aliaţilor săi.

'Poate că trebuie să lucrăm mai aproape de casă şi să ne concentrăm asupra ameninţărilor pentru securitate din arena transatlantică într-un mod mai divers - protecţia cibernetică, energetică, a infrastructurii şi împotriva terorismului', susţine Kurt Volker, fost ambasador SUA la NATO. 'Aceasta ar putea genera mai mult sprijin public decât trimiterea mai multor trupe într-un loc ca Afganistan', adaugă acesta.

Într-un raport al Consiliului Atlantic referitor la NATO cu titlul 'Ancorarea Alianţei', fostul ambasador SUA la NATO, Nicholas Burns, susţine că, deşi Europa trebuie să arate un angajament mai semnificativ la securitatea comună a organizaţiei, Statele Unite nu îşi pot transfera responsabilităţile către NATO.

'SUA este un membru esenţial al NATO', a scris Burns în raport. 'Nu poate 'conduce din spate'. Conducerea americană ar trebui să determine contribuţii mai mari din partea Europei şi Canadei, dar acestea nu sunt un substitut pentru implicarea, menirea şi puterea americană', continuă acesta.

Europa s-a aflat în centrul intereselor de securitate ale SUA de la cel de-al Doilea Război Mondial. Înainte de summitul NATO din 2010 de la Lisabona, preşedintele american Barack Obama a afirmat că Europa este principalul partener de încredere al Washingtonului în ceea ce priveşte abordarea problemelor de securitate internaţională, subliniind că SUA nu au alţi parteneri, din alte părţi ale lumii, cu care să împartă 'valori, interese, capacităţi şi ţeluri atât de asemănătoare'. Obama îşi va reafirma acest angajament, cu siguranţă, şi la summitul NATO de la Chicago.

Cu toate acestea, la începutul acestui an, preşedintele american a subliniat faptul că noua prioritate de top a SUA în domeniul politicii de apărare se mută către avansarea intereselor strategice din Asia şi Pacific, în efortul de a contracara puterea militară în creştere a Chinei.

Aceasta sugerează o punere în primejdie a scopului comun împărtăşit de Europa şi SUA, ceea ce pune sub semnul întrebării relevanţa în viitor a NATO ca organizaţie transatlantică pentru securitate, încheie blogul CNN.