Rusia ar trebui sa fie recompensată cu aderarea la NATO

La prima vedere, summitul NATO care va avea loc la Chicago în 20-21 mai are o agendă ambiţioasă şi exhaustivă, ce include numeroase probleme, de la efectele crizei financiare guvernamentale asupra bugetelor apărării, la lecţii de pe urma operaţiunii de succes din Libia. Dacă se adaugă strategiile de plecare din Afganistan, relaţiile cu Asia într-un NATO global şi securitatea informatică, tabloul este complet. Lipseşte totuşi o problemă fundamentală pentru viitorul Alianţei: relaţia NATO-Rusia, se arată într-o analiză publicată de The Christian Science Monitor şi semnată de Kennette Benedict, directoare executivă a revistei ''Bulletin of the Atomic Scientists'' şi fostă directoare a programului internaţional de pace şi securitate de la ''John D. si Catherine T. MacArthur Foundation'', care a coordonat iniţiativa fundaţiei în fosta URSS.

În luna martie, secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a anunţat anularea summitului Consiliului NATO-Rusia, programată să aibă loc în comun cu summitul NATO. Declaraţia oficială a explicat că 'momentul este dificil, deoarece Rusia are un calendar de politică internă foarte aglomerat'. Drept urmare, săptămâna trecută, preşedintele Vladimir Putin şi-a anulat prezenţa la summitul G-8 de la Camp David, din 18-19 mai.

Oricare ar fi motivul, nu este un secret faptul că relaţia dintre Rusia şi NATO rămâne tulburată, în mod regretabil, apreciază analista. În pofida unor tensiuni recente, relaţia fracturată istoric Rusia-NATO este cea mai propice pentru transformare, consideră aceasta.

Din 1997, când NATO şi Rusia au pus bazele viitoarei cooperări şi securităţi, conexiunea era fragilă. Prima ruptură a venit atunci când NATO a oferit aderarea Poloniei, Lituaniei, Letoniei şi Estoniei - toate ţări cu frontieră comună cu Rusia -, precum şi a Republicii Cehe şi Slovaciei.

Într-un moment de mare vulnerabilitate, Rusia a resimţit profund afrontul; a dat înapoi însă paşnic de la lupta de superputere, doar pentru ca inamicul său de odinioară să includă foste state sovietice în alianţa dominată de SUA. Radicalii din Rusia au fost gata să riposteze militar, dar preşedintele Boris Elţin s-a angajat în direcţia prevalării transformării ţării în locul focalizării pe probleme interne.

În 1990, observatorii au fost îngrijoraţi de faptul că Rusia va fi fragmentată de conflicte etnice şi de război civil. Şi-au exprimat îngrijorarea că tranziţia de la o economie centralizată la una de piaţă îi va lăsa pe mulţi fără locuri de muncă şi în sărăcie cruntă, iar umilirea unei Rusii învinse va da naştere unor lideri hiper-naţionalişti, care ar putea fi chiar mai răi decât birocraţii comunişti. Se temeau totodată că aproximativ 40.000 de arme nucleare aflate în locaţii slab păzite şi nesigure se vor scurge în întreaga lume.

Experţii au vorbit de patru revoluţii simultane în Rusia: în sistemul economic; în instituţiile politice interne; în relaţiile externe şi în psihologia poporului rus.

În opinia analistei, evoluţiile pozitive ale ţării din ultimii 20 de ani oferă fundamentul pentru a pune relaţiile Rusiei cu NATO pe o bază nouă. Deşi se luptă încă să-şi structureze instituţiile economice, Rusia s-a reformat suficient pentru a obţine aderarea la OMC şi a sprijini ridicarea unei clase de mijloc interesată de acţiunea democratică.

Cu ajutorul programului ''Cooperare pentru reducerea ameninţării'', Rusia a dezactivat peste 7.500 de arme nucleare şi a securizat circa 24 de situri de arme nucleare. Mai important pentru colaborarea viitoare, SUA şi Rusia au demontat arme nucleare în operaţiuni transparente pe care observatorii nu le-ar fi putut visa niciodată.

Există două obstacole majore în calea aderării Rusiei la NATO: lipsa unui acord strategic cu SUA privind apărarea antirachetă şi un eşec de a se reconcilia cu fostele ţări est-europene, odată state sovietice client.

Dezacordul esenţial privind apărarea antirachetă constă în aceea că SUA şi NATO vor să implementeze în Europa un sistem care să distrugă orice potenţiale rachete nucleare iraniene care ţintesc continentul sau SUA. Rusia este îngrijorată că desfăşurarea sistemului antirachetă în Europa are viza de fapt arsenalele sale nucleare, făcând astfel apărarea proprie vulnerabilă, chiar dacă SUA susţin că sistemul vizează Iranul, nu Rusia.

Săptămâna trecută, generalul Nikolai Makarov, şeful Statului Major rus, a afirmat că Rusia va lua în considerare distrugerea preventivă a sistemului european de apărare antirachetă în cazul în care acesta va fi desfăşurat, deoarece el ameninţă capacitatea de descurajare nucleară a Rusiei.

La discuţiile în curs între Centrul pentru Securitate şi Cooperare Internaţională al Universităţii Stanford şi Comitetul oamenilor de ştiinţă pentru securitatea globală al Academiei Ruse de Ştiinţe, foşti oficiali americani şi experţi ruşi au convenit că actualele planuri de apărare antiracheta par să ameninţe capacitatea de ripostă a Rusiei, chiar dacă abordarea SUA - plasarea a circa 500 de interceptoare cu baza pe mare şi uscat în întreaga Europa, în următorii ani - nu este încă în măsură să distingă focoasele nucleare de o ''momeală'' de exemplu. Potrivit unui raport din septembrie 2011 al Consiliului Ştiinţific de Apărare, precum şi unui raport recent US National Academy, tocmai eşecul sistemului european face ca apărarea SUA să fie atât de vulnerabilă.

Discuţiile din luna martie între SUA şi experţi ruşi în domeniul apărării antirachetă s-au focalizat asupra unui sistem mai limitat, dar posibil mai eficient, ''Forward Active Defense'', propus de Ted Postol, un expert în rachete de la Massachusetts Institute of Technology (MIT). Indiferent de rezultatul dezvoltării acestui sistem special, colaborarea tehnică americano-rusă este exact genul care va ajuta la depăşirea obstacolului în calea integrării Rusia-NATO.

În ceea ce priveşte al doilea obstacol, memoria Europei de Est privind dominaţia sovietică, aceasta a început să se estompeze în contextul în care s-au născut noi generaţii într-o lume în care nu mai există războiul rece, este de părere analista. În plus, cooperarea privind sursele de energie, printre care şi energia nucleară, va genera un nou sens al parteneriatului în regiune.

Analista aduce ca argumente în favoarea aderării Rusiei la NATO faptul că aceasta dispune de tehnologie militară sofisticată şi este deja angajată în schimburi de la armată la armată cu SUA. Moscova deţine şi o infrastructură militaro-industrială care ar putea contribui la capacităţile NATO ce lipsesc în prezent şi pe care SUA le-a dorit de la partenerii săi europeni timp de cel puţin 20 de ani.